Și plecarea își are timpul său…
Am stat în Chicago mai bine de o lună. Și aș mai fi stat. Numai că, vorba românului: „călătorului îi stă bine cu drumul”, e valabilă și peste Ocean.
Mai aveam multe de văzut, iar vacanța noastră era programată pentru mai multe luni. În plus, mai era și biletul „stand by” pe care-l cumpărasem la agenția companiei Delta Airlines din Budapesta, un loc unde am întâlnit mult profesionalism și amabilitate deosebită. Doamna care ne-a stat la dispoziție vreme de aproape o oră ne-a dat sugestia să cumpărăm acest fel de bilet pentru că n-o să ne pară rău. Era un sistem extrem de solicitat de turiștii europeni care vizitau, la acea vreme, Statele Unite și s-a gândit că o să ne intereseze și pe noi.
„Bine, dar de ce ar trebui să mă intereseze?” Simplu, pentru că era un mijloc extraordinar de a face înconjorul Statelor Unite cu avionul, la un preț incredibil. Mai exact, plăteai biletul până în State la prețul zilei (funcție, binențeles, de sezon și de locul de destinație) iar odată ajuns, intra în vigoare biletul „stand by”.
Timp de o lună, puteai zbura în orice colț al „statelor” cu avioanele companiei Delta la un preț de cca. 100 de dolari. Da, ai văzut bine, o sută și ceva de dolari ca să te-nvârți de-a lungul și de-a latul „feliilor de tort”, vreme de o lună. Un fel de bilet în circuit oferit pe vremuri de Căile Ferate Române celor care aveau chef să-și petreacă vacanța în tren și să-și viziteze cât mai multe rude răspândite pe-ntinsul patriei. (Nu știu dacă acest sistem mai există dar mi-ar părea bine să știu că n-a dispărut, așa cum, din păcate, s-a întâmplat cu atâtea lucruri bune de dinainte de ‘89…).
În privința biletelor stand by existau, totuși, două lucruri pe care le-am înregistrat ca pe niște constrângeri. Vorba vine constrângeri la prețul acela dar ele existau și nu pot trece mai departe fără să le amintesc. În primul rând era perioada: biletul era valabil numai o lună. Ceea ce însemna să-ți legi bine curelele dacă stai și te gândești cam ce dimensiuni are țara și câte ar cam fi de văzut. Era de făcut un grafic extrem de riguros ca să folosești la maxim oportunitatea. Noi nici măcar n-am încercat …
Al doilea lucru era, parcă, și mai stresant. Prin natura lui, sistemul înseamnă „să stai în așteptare”. Mai pe românește, biletul stand by era un fel de bilet „în picioare” cum se vindeau pe vremuri la cinematografele unde rulau filme în premieră, de fugeam de la școală și ne înghesuiam să-l vedem chiar cu riscul de a fi „interceptați” de profesorii porniți în adevărate raiduri intempestive de pedepsire… Iar pedeapsa nu era mai mică decât o vizită la frizerul de lângă liceu, un tip care trăia bine deși nu știa să facă decât o singurã frizură: cea cu mașina „0”…
Să stai în așteptare a fost un lucru pe care l-am experimentat de mai multe ori pe durata celor 30 de zile de valabilitate a biletului. Am zburat de două ori din Chicago până în Montana, am mai încercat o dată să zburăm în California, iar a doua oară am și reușit.
De ce am „încercat” o dată să zburăm în California și de ce n-am și zburat? Păi tocmai din pricina acestui sistem năstrușnic.
În ziua când ne-am decis să părăsim Chicago, ne-am înfățișat la aeroport „cu arme și bagaje” după ce ne luaserăm rămas bun – nu fără o undă de melancolie – de la prietenii noștrii, pregătiți să prindem una din cursele matinale spre San Diego, locul unde urma să ne stabilim a doua „bază de operații”.
Vremea era minunată, ne și părea rău că părăsim Windy City chiar pe așa o vreme, la intrarea în terminalul Delta ni s-a spus că zborul pentru San Diego pleacă de la una din cele vreo 20 de porți ocupate de companie într-o latură a aeroportului și că „zborul arată bine”. Cum adică arată bine? – am întrebat iar bărbatul rotofei, cu un început de chelie m-a lămurit pe loc: „Față de faptul că voi aveți bilet stand by, aveți șanse să prindeți locuri și să zburați cu prima cursă, așa încât să ajungeți în San Diego pe la ora prânzului.”
Căci aceasta era o doua constrângere a sistemului: având bilete „în picioare”, nu puteai spera să zbori decât dacă la cursa dorită se găseau suficiente locuri pe scaune ca să poți primi și tu unul. Altfel spus, dacă la cinematograf mai mergea cumva cu bilete în picioare, în avion, nicidecum. Iar noi eram patru, ceea ce era o problemă de luat în calcul.
După cum s-a și dovedit. Căci până să ajungem noi la poarta de unde trebuia să plecăm, se pare că zborul nostru a încetat să mai arate bine…Pe undeva prin Salt Lake City, la sute de kilometri depărtare de Chicago, dăduse peste aeroport o tornadă care a dereglat întreg traficul din zona respectivă. Față de această situație, închipuie-ți ce înseamnă sistemul transporturilor aeriene americane, tot traficul companiei Delta pentru zona de vest a Americii a trebuit redirecționat pe alte puncte de legătură – alte „noduri” – iar chestia asta a însemnat, în câteva minute, o reorganizare dramatică a priorităților.
În ce ne privește, pentru noi toată treaba asta a însemnat că, în vreme ce cu doar câteva minute înainte, aveam șanse foarte bune să prindem patru locuri în avionul de San Diego via Salt Lake City, am căzut de pe listă. Ghinionul a fost că alături de noi au mai căzut destul de mulți dintre cei care aveau rezervări. Și care, la cursele următoare, au avut, firește, prioritate. Să ne fi văzut cum ne așezam cuminți la rând de fiecare dată când se mai anunța câte o nouă cursă de rezervă sau o variantă găsită pentru a surmonta handicapul neinspiratei tornade din orașul mormonilor. Am făcut sportul ăsta până seara pe la opt și am ajuns chiar să fim foarte aproape de acea parte a listei de așteptare care să ne dea speranțe.
Numai că pentru cursele interne orarul zilnic se încheie pe la 8.00 – 8.30, nici nu mai țin minte. Așa că, de la o vreme, fetele de la ghișeul de rezervări ne-au sugerat că ar fi bine să găsim o soluție pentru a nu petrece noaptea în parcul din fața aeroportului care, vai, se încuie peste noapte.
Ce să-ți spun, a fost o zi memorabilă. Cu experiențe dintre cele mai surprinzătoare – despre care, poate, o să povestesc cu alt prilej – emoțiile prilejuite de câte o nouă coadă mi-au rămas și acum foarte vii, felul în care fluturam, de fiecare data stand by ticket-ele și cum ne întorceam, pleoștiți, la locurile noastre, cunoștintele ad hoc pe care le-am fãcut și care, ca mai toate aceste tipuri de relații, au rămas anonime pentru totdeauna, sentimentul acela împărțit cu care ne-am întors, seara târziu, la locuința prietenilor noștri – veniți într-un suflet să ne extragă dintr-un aeroport gata să ațipească – și noaptea aceea în care mi-am spus de cel puțin zece ori că nu mai vreau nici să aud de stand by, dar tot de atâtea ori am fost bucuros că am ales să-l folosesc, căci altfel unde mai aveam prilejul să trăiesc aceasta aventură unică prin tot ce a însemnat ea frumos și amărui, deopotrivă.
A doua zi eram din nou la aeroport, același ins rotofei și cu început de chelie ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, de parcă ne-am fi știut de când lumea și ne-a asigurat din nou că zborul nostru arată foarte bine de această dată și că este sigur că azi vom zbura. Lucru care, cu oarecare emoții, s-a și întâmplat. N-a mai fost nici o tornadă pe nicăieri pe unde zburau avioanele cu însemnele Delta Airlines, a fost, dimpotrivă, o vreme minunată, stewardesele s-au ocupat de noi cu o grijă deosebită, ca și cum ar fi știut de pătimirile noastre din ziua precedentă iar la San Diego am fost așteptați de o trupă extrem de numeroasă de fețe cunoscute și dragi nouă. Familia prietenilor de acolo făcea, la acea dată, cam de-o echipă de fotbal ( între timp numărul s-a modificat dar cred că pot alcătui și acum un „unsprezece” familial, fără probleme) și au ținut aproape toți să ne întâmpine.
În aeroport, aerul condiționat ne învăluia cu un suflu răcoros, o muzica liniștită se strecura de-a lungul pereților din sticlă, insinuându-se printre plantele și arbuștii exotici răspândiți peste tot prin clădirea elegantă și doar vederea unui termometru digital mi-a adus aminte că Chicago e departe. Afară erau peste 40 de grade Celsius (nu știu să spun cât arăta în grade Farenheit, cele folosite de americani și care, nu de puține ori, m-au derutat asemeni milelor care țin loc de… kilometri), nici urmă de vânt, nici cât de o adiere, oamenii aproape că alergau să caute un pic de umbră, totul era fierbinte, nici n-am apucat să ne îmbrățișăm, „o vom face acasă, să putem intra după aceea la duș, hai la bagaje și să scăpăm de canicula asta că acasă avem tot aer condiționat și tone de răcoritoare la frigider…”
Am fi vrut să terminăm rapid cu bagajele, dar n-a fost să fie. În zori, când cu plecarea, un fecior la fel de somnoros, probabil, ca și noi, unul dintre miile de anonimi pierduți în imensitatea aeroportului din Chicago, pusese bagajele noastre la cursa pentru Los Angeles, că vorba aia, „tot California e și n-o fi gaură-n cer dacă frații ăștia români or să mai facă o plimbare, cu ce le-o fi plăcând lor, până în L.A., să-și ia valizele că nu eu le-am spus să plece la drum cu atâtea după ei…”
Undeva, în depărtare, Sears Tower ni se părea că ne aruncă o ocheadă complice, un zâmbet prietenesc fluturat doar pentru o clipă după care să se piardă în spuma unor norișori întârziați. Și vântul care încrețea ușor fața posomorâtă a Lacului Michigan. Chicago, orașul primei noastre dragoste din America devenea, cu fiecare broboană de transpirație „stoarsă” de soarele torid al Californiei, o dulce și nicicând desăvârșită amintire. Dar, vorba Eclesiastului, toate își au timpul lor iar acum venise timpul unui nou început. De data asta, însă, fãrã stand by ticket… Era – și el – bun de pus în albumul cu amintiri.
- Publicat în săptămânalul Occident, nr. 62, din 2 mai 2003.
Stimați cititori,
În ultimele câteva luni am petrecut împreună câteva momente pe care le-am dorit plăcute și care sper să fi fost la fel și pentru dumneavoastră. Am ajuns la un număr jubiliar – 30 – și doresc să vă mulțumesc pentru faptul că suportul dumneavoastră m-a încurajat mereu să aștern pe hârtie amintiri și gânduri pe care am dorit să le împărtășesc cu cât mai mulți semeni de-ai mei.
Din considerente de reorganizare a structurii ziarului (n.r. este vorba despre săptămânalul „Occident“) s-ar putea ca șirul poveștii – în acest cadru – să se încheie aici deși aș mai avea multe de spus.
În orice caz, de-o fi una, de-o fi alta, aș dori să mă folosesc de prilej pentru ca din colțul acesta de paginã să vă doresc Sãrbãtori fericite de Sfintele Paști. Fie ca Învierea Domnului nostru Isus Hristos să aducă în inimile noastre, ale tuturor, lumina de care avem atâta nevoie, căldură și dragoste, să ne călăuzească și să ne dea puterea de a -L urma și de a-I împlini voia, zi de zi.
***
Februarie, 2025
Acesta a fost mesajul cu care am încheiat publicarea primei părți a „jurnalului” meu american. Cum spuneam atunci, cu amărăciune, ziarul „Occident” și-a încheiat apariția, iar eu nu am mai găsit o altă posibilitate de a continua. Cumva, nu mi-au mai venit… cuvintele. Și uite-așa, au trecut peste douăzeci de ani!
Ce m-a determinat să reiau aceste capitol? Un singur gând: poate, revăzându-le, voi putea aduna energie pentru a continua.
Cu ajutorul Domnului, chiar că aș dori să o fac și să împărtășesc experiențe, amintiri, lucruri de care, acum, că s-au deschis noi oportunități pentru românii care vor să viziteze SUA, să se poată folosi cât mai mult dintre compatrioții mei.
Cu mulțumiri pentru răbdarea de a mă fi urmărit,
Silviu RAȚIU
