Chicago by night, partea I
Am avut timp berechet să ne plimbãm prin JFK Airport până să ne dea liber la decolare băieții din turnul de control. Vreo două ceasuri.
Am apucat să mă delectez și cu o pizza „pufoasă” făcută meseriaș de cei de la „Pizza Hut” – unul din miile de ochiuri din lanțul de restaurante atât de pitorești ale firmei americane.
Și chiar că ceea ce mi s-a servit a fost fierbinte. Gustos, iute și fierbinte. Ca să nu spun că, zicându-le că nu voi sta la una dintre mesele care te îmbiau în micul spațiu aranjat cu bun gust (închiriat, parcă văd, pe bani mulți, în aeroporturi orice metru pătrat de spațiu costă foarte mult, dar rentează), produsul mi-a fost ambalat într-o cutie extraplată din carton, de ziceai că-i cine știe ce obiect de artă sau vreun cadou de lux.
Aveam să experimentez în mod constant această grijă deosebită a americanilor pentru felul în care îți servesc și-ți prezintã ceea ce îti vând. Indiferent că vinde un hot-dog la colț de stradă, dârdâind de frig, ori transpirând copios sub soarele torid al Californiei sau că te întâmpină într-un magazin super luxos pe Michigan Avenue, în Chicago sau în Down Town Dallas ori în vreun cochet cartier rezidential din, să zicem, San Jose, vânzătorul american are o înaltă școală în prezentarea, vânzarea și, în cele din urmă, ambalarea produsului. Oricare ar fi el.
Iar în timp ce mâinile îi execută mișcări precise, cizelate până la eleganță, fii sigur că va găsi prilejul să te felicite pentru alegerea făcută, să-ți dea sentimentul că ești un om extrem de important pentru el și firma lui, că revenirea ta va fi salutată ca un mare eveniment și, bineînțeles, să te întrebe de familie și să-ți dorească toate cele bune pentru tine și pentru întreaga familie, cât o fi ea de numeroasă.
Chestiile astea nu se plătesc separat, oameni buni! Chiar dacă și acolo se acceptă „bacșișul”. Mai mult, acolo, bacșișul – și nu „ciubucul” de care se face atâta caz pe malurile Dâmboviței – nu e o rușine și nu „dezonorează” pe nimeni. Cei care-l primesc îl binemerită. Credeți-mă. Americanul își drămuiește foarte bine orice cheltuială și nu este obișnuit, în nici un caz, să facă un „cadou” ca să se dea el mare. Nu de alta, dar nici lui nu i se fac cadouri în dorul lelii. Și atunci, cel ce primește un „bacșiș” – când îl primește – se cheamă că-și merită recompensa sau cum vreți să-i ziceți.
Apoi, încă ceva: ambalajele nu se plătesc separat. Ca pe la noi: „Să vă dau sau să nu vă dau o pungă? Dar vedeți că-i 2.000 de lei…”. Nici vorbă de așa ceva. Punga, cutia, ambalajul intră în preț și ți se „dă” că vrei, că nu vrei. Ambalajul este „din partea casei”. Asta pentru că fiecare negustor se folosește de prilej ca să-și mai facă nițică reclama, inclusiv cu aceste pungi, sacoșe, cutii, hârtii decorative, panglici, fundițe, recipienți personalizați. Din plastic, din hârtie (neapărat „reciclată” că ecologiștii sunt, și acolo, prezenți peste tot…), din carton. De toate culorile (cât mai vii, să atragă privirea!). De toate formele și dimensiunile. Clientul să plece mulțumit, iar imaginea comerciantului – sau a producătorului, mã rog – să circule, de astă dată „la purtător” cât mai mult.
Și uite așa, încă un cerc se închide, cumpărătorul devenind, fără efort, ba, chiar cu plăcere, agentul de publicitate al celui de la care tocmai a cumpărat ceva despre care, poate, a aflat informații de pe o pungă, sau o cutie… Noi am zice că e ingenios, nu!? O fi fost, la începuturi. Acum, acolo, e o părticică din ceea ce aș numi ordinea firească a lucrurilor.
Zborul până la Chicago a fost – comparativ cu „traversarea” – scurt. Poate chiar anost, după gustul meu. N-a mai fost nimic din desfășurarea aceea de forțe cu masă de prânz copioasã, cu filme, cu sumedenie de canale de muzică servite „la cască” și câte altele. Au fost doar niște snacks-uri și băuturi răcoritoare. Ni s-a oferit și cafea (americanii beau cafea la orice oră din zi și din noapte), dar eu eram, pe atunci, într-o „pauzã de cafea”.
Am cerut ceai și l-am bãut cu mult zahăr și cu lapte. Da, cu lapte, după modelul englezesc și crede-mă că a fost excelent. Condiția e ca ceaiul să fie de calitate și… să-ți placă.
La aterizare, din nou aplauze. Cu timpul aveam să constat că aceste aplauze sunt un mesaj de recunoștință pe care pasagerii îl adresează – firesc, fără emfază, pilotului, echipajului său, acestor oameni cu o frumușete nu neapărat fizică (chestia cu stewardesele concurând top modelele e un soi de legendă, hrănită copios de industria americană a filmelor de categoria B, C și mai jos. Ca să nu vă spun câți „stewarzi” am cunoscut). Trebuie să-i cunoști, să petreci alături de ei o vreme acolo, sus, la peste 10.000 de metri altitudine, să fii, cum aș zice, la „mâna” lor ca să-ți dai seama cât sunt de importanți. În simplitatea și modestia lor anonimă. Asemeni atâtor și atâtor alți oameni fără nume care-și fac meseria așa cum trebuie și care trăiesc alături de tine.
Ca multe alte „detalii” care țin de traiul nostru cotidian, și lucrul acesta ne scapă de multe ori, în ultima vreme. Faptul că cel de lângă tine este un om important nu numai atunci când îți oferă o slujbă grasă, un loc eligibil pe oarece listă electorală, o grămadă de bani sau când ți se prezintă cu o carte de vizită impresionantă. Să-i acorzi celuilalt locul cuvenit în viața ta nu-i, nici pe departe, un lucru de apucat. Înseamnă să fii în stare de un sentiment pe cale de dispariție în ultimii ani: respect.
Cât despre oamenii aceștia, despre echipaj vreau să zic, înainte de a coborî, atunci când avionul se apropie agale de burduful care-l leagă de terminal, ce mare lucru să le adresezi un zâmbet cald și să-i aplauzi pentru „reprezentația” lor? E cel mai puțin ce poți face. Numai că, din ce în ce mai des, în goana nebunească în care ne lăsăm cuprinși, uităm, nici nu ne mai gândim cât poate însemna un zâmbet; ce lucruri extraordinare poți obține cu un gest atât de simplu. Și cât de puțin costă el!
Iată-ne ajunși în Chicago. Nici nu mai știu dacă a fost greu sau nu. Știu doar că atunci când am plecat din Budapesta era 7.00 dimineața (ora localã), iar acum, când ne pregătim să coborâm la „capãt de linie”, ceasul aratã ora locală 21.00. (Asta înseamnă cã la Arad să tot fie vreo 4.00 dimineața. Numai că acolo e deja „mâine”.)
Strict matematic ai zice căã nici n-a fost mult. Dar dacă te gândești la cât ai zburat efectiv și cât ai mai stat prin aeroporturi, îți dai seama că ești pe drum de mai bine de 24 de ore (socotind și parcursul de acasă la Budapesta, cu mașina). Oricum ar fi, acum, că am ajuns, că simțim din nou pământul sub picioare, chiar de suntem rupți de oboseală, e bine. Așa se întâmplă mereu: cât de greu să fie drumul, când te știi ajuns, parcă trece și oboseala, trec și necazurile și nu rămâne decât ceea ce e frumos. Ciudat mecanism de autoreglare a memoriei noastre affective, dar, Doamne, ce bine că e așa!
La celălalt capăt al burdufului, înarmați cu aparate de fotografiat, emotionați mai ceva decât noi ( aveam s-o văd pe fețele lor și aveau să ne-o mãrturisească ei, noaptea târziu, când ne-am așezat temeinic la prima din numeroasele șuete în timpul cărora am împărțit bucurii, amintiri, lacrimi, prăjiturele, înghețată și câte și mai câte) prietenii noștri, familia D., plecată cu mulți ani în urmă din Arad.
Abia de apucaseră să pună ceva pe ei și să alerge la aeroport. Îi sunaserăm de pe JFK Airport și-i lăsaserăm fără aer: „Cum, voi în America, dar de ce nu ne-ați anunțat mai din vreme? Hai nu mai ziceți nimic și veniți odată! Vă așteptăm la aeroport.”.
Ce să le mai explicăm că cei care ar fi trebuit să ne aștepte la Chicago nu răspundeau la telefon și că am apelat la ei ca la o soluție extremă, era o poveste lungă ce nu putea fi spusă la telefon și chiar de am fi făcut-o, nu am fi schimbat în nici un fel datele problemei. Cineva trebuia să vină să ne ia de la aeroport. Așa și prietenii noștri. Care n-au avut nevoie, ca alți români, de note explicative, scrisori de acreditare sau mai știu eu ce alte formalități ca să ne deschidă ușa casei lor, situată într-o suburbie cochetă a marelui oraș, unde ușa de la intrare se încuie doar când familia pleacă în vacanță sau poate nici atunci (!) și care, pentru a ajunge la aeroport au făcut un drum cu mașina de vreo 40 de minute. Asta ca să vă puteți face o imagine despre cam cât este de întins orașul de pe malul lacului Michigan, unul dintre locurile în care trăiește o comunitate însemnată, numeric, de români.
Întorc privirea și îi mai zăresc pentru o clipã în cadrul boltit al ușii avionului pe cei care, până cu doar câteva minute în urmă, ne-au fost însoțitori. Și nu numai. Un echipaj strângându-și încet, cu gesturi aproape mecanice, exersate de mii și mii de ori, bagajele. Și amintirile unui zbor abia încheiat. O misiune din șirul câtorva mii, de-a lungul unei cariere. (Aș fi curios să stau de vorbă, odată, cu un steward ajuns la final de carieră. Cred că ar fi ceva de povestit…).
Pe pista lucioasă a aeroportului, pasărea gigantică pregătindu-se de somn, își leagănă ușor aripile parcă amorțite. E noaptea târziu în Chicago.
Și avioanele merg la culcare, nu-i așa?!
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 48, din 23 ianuarie 2003.
