Welcome in America…
Experiențele pe care le-am trăit prin aeroporturile pe care am sosit sau de unde am decolat sunt deosebite. Asta pentru că însăși aeroporturile sunt niște locuri deosebite.
Gândește-te că în acele locuri se adună zilnic, mii și mii de oameni care aduc cu ei, fiecare, un univers particular, o încărcătură emoțională de o varietate infinită. Unii vin acolo pentru a-și întâmpina iubita sau soția, alții pentru a fugi de o căsnicie ratată sau de o complicație socială sau profesională pe care ar șterge-o din viață; unii vin cu speranța că, la capătul călătoriei, își vor revedea familia sau li se va deschide o nouă perspectivă, mai bună, alții ajung cu sufletul la gură, nădușiți de alergare, căutând, în călătoria pe care o vor face, o afacere mai bănoasă, un proiect mai îndrăzneț; unii vin copleșiți de grija rudei sau a prietenului bolnav, sosit în acel loc pentru a-i face o vizită – ca o ultimă nădejde – la un medic renumit, alții, cu resemnarea celui care știe că în zadar va lua avionul care să-l ducă în depărtări, acolo nu-l mai așteaptă decât un mormânt proaspăt al cuiva pe care nu-l va mai vedea nicicând.
Și astea sunt doar câteva din infinitele situații în care un om se poate găsi față în față cu aceste locuri – ele însele deosebite prin construcție, prin îndrăzneala arhitecților care le-au proiectat și a constructorilor care le-au dat viață.
În ’92, când am ajuns la New York, am stat minute în șir în fața unui peisaj desprins parcă dintr-un tablou suprarealist. Un grup masiv de bărbați îmbrăcați în straie care trădau originea lor arabă, căutând cu înfrigurare un colț liber în furnicarul ce cuprinsese întregul aeroport din cauza furtunii care dăduse peste cap tot traficul aerian de pe Coasta de Est. La un semn, toți și-au scos din bagajele de mână niște covorașe persane și întregul grup a îngenunchiat cu fața într-o singură direcție după care au început a face mătănii, bolborosind netulburați cuvinte al căror înțeles firește că nu l-am putut desluși.
De fapt se rugau, căci venise ora când, potrivit ritualului, oriunde s-ar afla și orice ar face, musulmanii își întorc fața spre Mecca și își încep rugăciunea către Allah. Nu mă întreba cum au stabilit ei direcția corectă, adică răsăritul. Îti dai seama că n-am mers să-i întreb. Nici eu și nici sutele de trecători care s-a întâmplat să se intersecteze în acel loc și care și-au văzut de treabă netulburați. A fost una dintre primele ocazii când am învățat ceva despre felul în care înțeleg americanii să respecte opțiunile – de orice fel ar fi ele – ale celorlalți, să fiu, cu alte cuvinte, toleranți.
Dar hai să-ți spun cum a fost când am sosit pentru prima oară pe pământ american, în 1992. Nu de alta, dar a fost o aventură, în felul ei, plină de învățăminte pentru viitoarele călătorii.
După cum îți spuneam într-o ocazie anterioară, când să răsuflăm usurați că am ajuns și că vom păși cât de curând pe caldaramul tare, dar atât de liniștitor al aeroportului JFK din New York, numai ce suntem anunțați că, din cauza unei furtuni care s-a abătut peste Coasta de Est, vom avea oarece întârziere. Așa că să facem bine să ne legăm din nou centurile de siguranță, dar nu pentru a trăi emoțiile aterizării ci… pentru un supliment de zbor, cât să treacă furtuna.
Numai că furtuna nu a vrut să treacă decât după mai bine de o oră, timp în care ne-am rotit în cercuri largi deasupra New York-ului fără a-i putea admira frumusețea, atât de jos era plafonul de nori și-așa de tare ne zgâlțâiau rafalele de vânt.
Ce să-ți spun, pe mine nu mă durea atât de mult de furtună și de valsul amețitor deasupra orașului cât mă durea faptul că destinația noastrã finală era Chicago și că pentru asta trebuia să nu pierdem „legãtura”, lucru care, la ora aceea, mi se părea o problemă la fel de serioasă cum ar fi, de pildă, să găsești un loc liber de parcare în jurul Pieții „Mihai Viteazul“ din Arad, într-o sâmbătă dimineața, în preajma Paștelui sau a Crăciunului.
Când, într-un târziu, am aterizat, ne-am repezit, cu mic cu mare spre ieșirea din avion, dând, din mers, ordine scurte soției și copiilor: cum să recuperăm bagajele și să găsim în timpul cel mai scurt terminalul pentru curse interne și, bineînțeles, cum să prindem cursa de Chicago. Nu mai țin minte cum am trecut de partea cu vizele.
Îmi aduc aminte însă foarte bine cum am trecut de vamă. Recuperaserăm grămada de bagaje și căutam oarecum panicat terminalul pentru cursele interne al companiei Delta.
Cum spuneam, nu strică, în asemenea ocazii, să știi măcar câteva cuvinte în engleză. Mai ales dacă, în vânzoleala acelor momente, îți este dat să-ți iasă în cale un ditamai vameșul american, un tip cu alură de luptător și cu chipiul dat, smecherește, pe-o ureche. Nu l-am lăsat nici să respire, darămite să mă întrebe el de sănătate. „Scuzați domnule, pe unde ajung la terminalul Delta pentru curse interne?”. Eu, stană de piatră proțăpit în fața lui, el, stană de piatră, monument de uluială. După regulament, cel care trebuia să pună întrebări nu eram, în nici un caz, eu… În jurul nostru, furnicar tumultuos de oameni și bagaje, de-o parte el, de cealaltă eu și familia, într-o secundă de așteptare încordată, scenă desprinsă parcă dintr-un film, păcat că n-a fost nimeni s-o imortalizeze…
Trezit parcă dintr-un vis, dolofanul mi-a zâmbit cu simpatie, o fi văzut că-s de la „țară” și mi-a arătat cu brațul o direcție aproximativă spunându-mi „Gest follow the icons” (Urmează doar indicatoarele!) după care și-a văzut de treabă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am tâșnit pe culoar cu bagajele atârnând după mine și nici nu m-am gândit că, de fapt, abia ce am trecut de „american custom” fără ca cineva să mă fi întrebat de sănătate, măcar.
Ca treaba să meargă mai bine, am format două echipe. Eu și fiul meu cel mare în „avangardă”, soția și cel mic, în „ariergardã”. Trebuia să ne fi văzut cum goneam pe culoare, cum ne-am luat la întrecere cu trotuarele rulante în timp ce bolboroseam mecanic „Gate 23, gate 23…”, de parcă, în felul acesta am fi ajuns mai repede la locul cu pricina.
Incredibil dar adevărat, urmând pur si simplu „icoanele” și fără să mai întrebăm pe nimeni, am ajuns uimitor de repede la „poarta 23”, de unde urma sa luăm cursa de Chicago.
Știind care era ora de plecare și văzând întârzierea cu care am aterizat, am fost aproape sigur că goana noastră fusese de prisos. Îmi și făceam deja socoteli despre cum o să dormim în aeroport sau mai știu eu unde. (În situații din acestea, marile companii au „bunul” obicei de a-ți asigura cazarea peste noapte pe banii lor, dar lucrul acesta nu-l știam atunci.)
Da’ de unde! La pupitrul recepției de la poarta 23, o mulatră corpolentă, cu un păr negru sârmos încadrând o față rotundă, strălucind de sănătate și bună dispoziție – la ce ar fi fost altfel? – ne-a întâmpinat cu un zâmbet pe care n-am să-l uit niciodată. „Dar de ce atâta grabă, oameni buni?”. Cum adică, de ce – îmi venea să-i zic, dar n-am apucat să scot nici un sunet că ea a și continuat: „Noi oricum nu plecam până ce nu ajungeați și voi. Era normal să vă așteptăm”. OK, i-am zis, dar vezi că noi suntem de fapt patru, nu doar ăștia doi. „Nici o problemă“ – îmi zice ea – te poți duce după ceilalți liniștit. Și nu-i stresa că o faci degeaba. Furtuna s-a mutat înspre Chicago și oricum nu aveți unde ateriza, chiar de ați pleca…”.
Am simțit că mă lasă puterile, eram locul de întâlnire al unui imens sentiment de ușurare – prinseserăm „legătura” (ca pe vremuri, la Simeria sau la Războieni, în drum, cu personalul, spre București) – epuizare plăcută, dar și jenă, la gândul că toată tevatura ultimelor minute fusese în zadar. Și ca totul să semene cu cireașa pe frișcă, iată că apare și „ariergarda” – soția și cel mic. Calmi, destinși, de parcă ar fi ieșit la o șpațireală pe Corso, cel mic râzând cu gura până la urechi. „De te uitai pe monitoarele care împânzesc pereții ai fi văzut că plecăm abia peste o oră, așa că avem timp și de o pizza că am văzut pe drum un „Pizza Hut” și prețurile-s bune. Ce zici?”
Undeva, în depărtare, grupul de rugăciune își terminase, cred, plecăciunile cu ochii spre răsărit și-și strângea, probabil, covorașele viu colorate. Proptită în coate, fata de la poarta 23 abia de se putea abține să nu izbucnească în râs. Feciorii mei așișderea.
Felia imensă de pizza era fierbinte cu adevărat dar extrem de gustoasă. Măcar și pentru atât și meritase efortul – îmi ziceam încercând să nu par stupid. În ochii mei, firește, că-n rest, cine avea timp să se mai gândească la ce a fost.
Ajunsesem în America și, la urma urmei, ce putea fi mai important decât atât!? Și-apoi, uite că ni se comunică reluarea zborurilor spre Chicago, o să decolăm curând. Furtuna trecuse, aeroportul de acolo era gata să ne primească.
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 47/23, din ianuarie 2003.
