Bun venit în… IAD!
S-a terminat Crăciunul, se apropie Revelionul, iar treaba asta îmi aduce aminte de cele două extrem de simpatice filme care au rulat pe marile ecrane în urmă cu ani buni, iar acum le tot vedem, în reluare, în preajma sărbătorilor de iarnă: „Home alone” sau, în traducere românească, „Singur acasă”.
Mi se pare că, în cel de al doilea din serie, familia simpaticului prichindel ale cărui aventuri au făcut (și mai fac) deliciul spectatorilor, călătorește cu avionul în Europa, fapt care prilejuiește realizatorilor o cavalcadă de aventuri, care mai de care mai haioase pe temă de aeroport, avioane și altele asemenea.
Adevărul e că, după o călătorie de peste opt ore cu avionul, faptul de a ajunge să calci din nou pe pământ este, în sine, o mare ușurare. O fi bine în mastodonții cu care sunt echipate marile companii transatlantice, o fi confort, dar tot avion se cheamă și tot suspendat ești între cer și pământ, ceea ce, să fim serioși, nu prea e starea naturalã a noastră, a oamenilor – sărmane bipede înzestrate doar cu două mâini și… nici o aripioară.
Să mai putem exersa, așa, din când în când, de plictisealã, zborul… Ce-i drept cu „mânuțele astea două” am reușit să construim aripi cu care să ne avântăm la zeci de mii de metri altitudine, dar vai, starea noastră naturală tot de pământul tare, dar sigur, ne leagă.
Și uite-așa, crede-mă, oridecâte ori mi-a fost dat să cobor din avion – după ce voi fi fost condus până la ușă de stewardese care mi-au lăsat ca amintire zâmbetul lor fotogenic – am avut un sentiment de confort pe care nu l-aș schimba pe nu știu câte bilete la „business class”-ul celui mai modern dintre avioane. Ca să nu spun cât a fost de mare ușurarea asta la capătul primei traversãri.
Când sã ajungem și noi la destinație – urma să aterizăm la New York – ce să vezi, numai ce ne pomenim cu vocea de bariton de coloratură a comandantului care ne anunță, cu un calm pe care cred că-l ia, în fiecare searã, sub formă de pastilă, înainte de culcare, că au apărut niște „mici turbulențe atmosferice”, nu-i nimic grav, dar o să avem o întârziere față de ora planificată.
Nici o problemă, mi-am zis, oricum nu se terminase filmul pe care tocmai îl urmăream, am mai cerut o băutură răcoritoare și am zis să avem răbdare.
Numai că acele „mici” turbulențe atmosferice s-au dovedit a fi, în realitate, o ditamai furtună pe care am resimțit-o vârtos și la altitudinea la care ne-a plimbat simpaticul căpitan.
Vreau să-ți spun că ne-am rotit vreme de circa o oră deasupra New York-ului până ce băieții de la turnul de control s-au încumetat să ne dea liber la aterizare. Și dacă era o rotire ca de vals vienez, ai mai fi zis cã e un supliment la bilet, din partea companiei. Dar vreau să-ți spun că era seară, cerul era smolit, iar rafalele de vânt ne-au cam trântit de vreo două-trei ori de „pereții” culoarului aerian în care se înscrisese bravul nostru comandant cu Airbus-ul lui.
Nu puțini au fost cei care au folosit copios pungile pregătite cu grijă în spătarul scaunului din față. Unii au mai cerut și „supliment”… (Desigur, o să-mi zici, acum e ușor sã faci glume, dar atunci? Atunci, să fiu sincer, mi-a părut rău doar că se terminase filmul și nu prea mai aveam ce să fac, cu ce să-mi omor timpul. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a înzestrat cu o „insensibilitate” nativă la tot ce se numește rău de înălțime sau rău de mare. Și că veni vorba de rău de înălțime, am să-ți dau un sfat. Sunt în comerț o mulțime de pilule care să te ferească de neplăcerile pe care ți le poate provoca „răul de înălțime”. Te sfătuiesc să ai la tine o cutiuță. Nu de alta, dar ar fi păcat să-ți strici bucuria unui zbor peste ocean din pricina unui asemenea „detaliu” deloc de neglijat.)
Ei bine, după mai bine de o oră de vânzoleală prin spatiul aerian super aglomerat al unui New York zguduit zdravăn de o furtună de vară, ni s-a dat voie să aterizăm. Nu cred că la Scala din Milano sau la Carnegie Hall–ul din New York s-au auzit vreodată aplauze atât de puternice și de sincere ca în avionul în care m-am aflat și eu atunci. Chiar dacă nu eram decât o „mână” de oameni – colea vreo 300 – a fost o explozie de bucurie pe care pilotul a înregistrat-o, la rândul lui, cu o nedisimulată satisfacție. (Obiceiul de a aplauda pilotul, după aterizare, e tipic american. E unul dintre infinitele moduri prin care americanii stiu să-si exprime admiratia, să gratifice, dacă vrei, pe cel sau cei care au reusit o performantă. Oricare ar fi ea. De pildă, o aterizare reusită, fără hurducături, chiar în conditii de furtună. Sau mai ales în astfel de conditii.)
În vara ce tocmai a trecut, am aterizat pe pământ American, la Washington. Altfel spus, când am aterizat în America am ajuns în IAD…
E o poveste cu acest IAD. În ziua când am primit biletele de la agentia din Arad unde mi le cumpăr de obicei – patronul e un domn mult prea simpatic ca să mă gândesc să-l schimb prea curând – nu am cercetat prea mult continutul lor. Fata simpatică de la agentie – una dintre surorile gemene care lucrează acolo si a căror prezență creează, nu de putine ori, confuzii hazlii – îmi listase de pe computer programul complet al zborului si eram, oricum, linistit că până la data zborului o să am vreme să buchisesc fiecare detaliu.
Am observat „amănuntul” abia în avion si te rog să mă crezi că am avut o ușoară tresărire. Nu că aș fi superstitios, dar totusi… Să vezi că vei sosi în IAD când tu zici că zbori spre America, e o treabă care, cum spuneam, mi-a produs oarece fiori.
Misterul n-a fost, de fapt, mister. IAD înseamnă – în sistemul international de denumiri codificate – nici mai mult, nici mai putin, decât International Airport Dulles. Unul dintre numeroasele aeroporturi răspândite în jurul cochetei capitale federale, la vreo 40 de minute de mers cu mașina din centru.
Situat în partea de sud a orașului, dincolo de Potomac si foarte aproape de autostrada 1, Aeroportul „Dulles” (botezat cu numele unui mare politician american din perioada „Războiului Rece”) este una dintre realizările de seamă ale arhitectului finlandez Eero Saarinen. Este o construcție care se „dezvoltă pe sine”, asa a și fost gândită, pentru că de la o perioadă la alta, traficul aflat într-o permanentă crestere a impus lărgirea pistelor, dar mai ales adăugarea de noi și noi terminale în care se derulează, anual, un trafic impresionant.
Asta chiar și în condițiile în care, după 11 septembrie 2001, valorile au înregistrat căderi dramatice. Îti poti închipui, de pildă, că în 1962, anul inaugural, traficul internațional al acestui aeroport a fost inexistent, pentru ca, numai cu zece ani mai târziu, în 1972, acesta să numere aproape jumătate de milion de pasageri anual.
Iar în 2000 – an de vârf până în prezent – valoarea lui să fie de peste 4 milioane de pasageri.
Și asta nu e nimic. Traficul intern care s-a derulat, în 2000, de pe acest aeroport a fost nici mai mult nici mai putin decât de 15.872.660 de pasageri (cifră oferită de site-ul oficial al aeroportului).
E greu să-ți imaginezi ce poate însemna asta, dar, ca să-ți fie mai usor, am să-ți spun că sunt unii care „fac naveta” cu avionul… La distanțele ce trebuie parcurse si la ritmul cu care se lucrează acolo, acest lucru intră în cotidian. E ca si cum am face noi naveta, cu trenul de la Arad la Timisoara, spre exemplu. Cu „simpla deosebire” că avionul ajunge, de cele mai multe ori, la timp…
Existã trei mari corpuri de clădire în care este organizat IAD: terminalul principal, unde sunt concentrate, în special, cursele internaționale și două terminale pentru curse interne.
Între acestea, circulația se face cu niste vehicule ciudate, desprinse parcă din filme de SF. Chiar și numele lor sugerează un trafic „spațial”. Li se spune „shuttle”, adică navetă. Sunt încăpătoare și silențioase chiar dacă forma lor nu e cea mai aerodinamică.
Pe lângă aceste mijloace de transport, în interiorul terminalelor ai la dispoziție sute de metri de trotuare rulante care te poartă în liniște, comod și extrem de rapid, de la un capăt la altul al „bulevardelor” înțesate de lume.
Una peste alta, după ce ai ajuns în aeroport și până să poți ieși de acolo, socotind și formalitățile vamale, ai nevoie de circa 30-40 de minute. Ceea ce nu-i de loc mult dacă te gândești că, odată cu tine, din avionul cu care ai zburat, mai coboară cel puțin 300 de călători care au, și ei, bagaje și care trec, și ei, pe la punctul de control pașapoarte și că, la intervale de câte un minut, alte zeci de avioane deservind traficul internațional aterizează pe pistele aeroportului. Ajung, cum ar veni, în… IAD.
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr.45/27, din decembrie, 2002.
