Intermezzo de Crăciun
Acum, dacă au trecut cu bine emoțiile zborului, ar trebui să ne regăsim în careva din aeroporturile de care am apucat să-ți povestesc câte ceva.
Am să fac și asta, dar azi îngăduie-mi o excepție. Am ajuns în preajma Crăciunului și cred că n-o să-ți pară rău dacă, în loc de o plimbare prin aeroport, o să facem o altă plimbare. În lumea pregătirilor de Crăciun la americani.
Este o experiență care merită s-o cunoști. Mai cu seamă că îti voi povesti mai cu seamă despre cum sunt pregătirile de Crăciun într-o parte a Americii unde acest lucru are o caracteristică specială. Undeva unde Moș Crãciun n-ar avea cum să vină pe sania sa trasă de reni. N-are cum!
În California (mă rog, în cea mai mare parte ai ei) – căci despre acest loc îți voi povesti – Moșul vine fie pe plăci de surfing, fie pe bicicletă – mai nou trotinetă, chiar electrică – sau în mașini decapotabile… Pentru că în California oamenii nu prea știu de zãpadă. (În ‘92, prietenii noștri ne spuneau că în zona San Diego nici măcar nu plouase de ani buni, darămite să ningă).
Nu-i vorbă, nici în nordul Californiei nu se prea vede des covorul imaculat sclipind în soarele dimineții. Chiar dacă sunt unele zone înalte, de pildă acolo unde este amplasat observatorul Palomar, unde te poți bucura de omăt, cea mai mare parte a californienilor își fac pregãtirile de Crăciun conștienti că Moșul nu va veni la ei cu sania.
Poate și din pricina asta, în California pregătirile pentru Crăciun au ceva special.
Mai întâi însă să-ți spun că americanii au un adevărat „sezon” al Crăciunului, nu doar o zi de sărbătoare. Tot anul muncesc de la sar capacele, cei mai mulți dintre ei nu-și iau nici măcar concediul (eventual scurte vacanțe sau câte un week-end prelungit), sunt concentrați pe ceea ce fac în așa măsură că uită de ei, suferă – cei mai mulți – de ceea ce se numește sindromul de dependență de muncă și atunci, brusc, către sfârșitul anului, apare, mai întâi, Halloween-ul, noaptea nebună când pornesc cu toții să alunge stafiile și duhurile rele, apoi, coboară cu bucate fantastice, dar mai ales cu imperialii curcani de câte 30 de kilograme fiecare, Thanksgiving Day ca mai pe urmă, iată, să-și facã apariția, în clinchet de clopoței, Crãciunul cel binecuvântat.
O avalanșă de sărbători, ca un soi de „bonus” pentru zilele și nopțile petrecute în tensiunea maximă a unui efort fără de care, fii sigur, America n-ar fi ajuns niciodatã un „tort” atât de frumos și de râvnit de toată lumea.
Un lung șir de zile și nopți în timpul cărora se deruleazã o cavalcadã veselă, dar meticulos organizată, până în cele mai mici detalii.
Și acum, notițele fixate la vedere, cu magneți de o imensitate de culori și de forme pe ușa frigiderului – obicei pe care l-am preluat și eu, cu foarte mare folos, crede-mă – sunt la mare cinste. Altfel de unde ai mai ști câte ai de făcut, în câte locuri să te duci, ce și cui să acorzi prioritate, în fața cui.
Uite de-o pildă, problema bradului. Să nu crezi că, de unde n-au zăpadã, californienii nu-și împodobesc bradul de Crăciun. Dimpotrivă. Ai zice că o fac cu un soi de dâcoșenie, tocmai pentru a evoca în felul ăsta, mai cu putere, magia Crãciunului pierdut în omătul unei ierni la care ei pot doar să viseze.
Dar, să nu crezi că vei putea lua bradul de oriunde. Sunt locuri special amenajate pentru treaba asta, de obicei în preajma câte unui supermarket, să poți alege liniștit, iar vânzătorul să n-aibă parte de „vorbele de duh” ale celor pe care (ca pe la noi) i-ar încurca în trafic. Ca să nu vorbesc că-n felul acesta „bãieții” cu brazii pot fi verificați într-o clipită. Nu de alta, dar de când cu impactul ecologic, americanii au devenit foarte atenți, chiar și cu brazii de Crãciun.
Se taie controlat, foarte strict controlat vreau să spun, în așa fel încât la spartul târgului nu rămâne, practic, nimic de aruncat. Iar despre prețul brazilor naturali, ce să spun: croit în așa fel încât să te gândești de două ori dacă-l iei sau mai bine alegi unul ce-i drept, artificial, dar care seamănă leit cu cel pe care, în felul acesta îl salvezi de la tăiere.
Ca să nu spun ce poți găsi în magazine în materie de brazi artificiali. Odatã m-am plimbat cu soția mea într-un supermarket vreme de vreo două ceasuri numai la standul pentru brazi și, crede-mă, mi-ar fi fost imposibil să aleg. Toate soiurile de brazi cunoscute, reproduse fidel, în cele mai neașteptate aranjamente, cu podoabe gata aranjate sau fără, cu beteală de sute de culori și nuanțe, cu beculețe cântătoare sau simple, brazi canadieni, norvegieni, siberieni, pitici sau până-n tavan, albi, argintii sau verde intens, poleiți sau ninși și chiar mirosind a brad. Nu cred că aș fi putut exprima un gând fără să mi se spună: „O clipă, desigur, uite, avem!”. (N-am să comentez acum dacă treaba cu brazii artificiali e, sau nu e, cea mai bună alternativă. Am să vă invit doar să treceți într-o zi, colo prin 25 sau 26 decembrie, prin oricare dintre locurile unde acum se vând în prostie brazi abia tăiați.
Apoi, iarăși, după Bobotează, pe unde veti voi. Iar dacă ce veți vedea o să vă placă, poftim, iată ce vă spun: și eu împodobesc de ani buni, un brad artificial. Cu aceeași bucurie și speranță. Într-un Crăciun liniștit și plin de lumină.)
Sau să nu-ți spun cum își împodobesc americanii casele. Kilometri de ghirlande luminoase cu care pur și simplu drapează zidurile, aranjamente încântătoare risipite în iarba proaspăt tunsă din fața fiecărei case, de îndată după Thanksgiving Day, când începe o competiție în toată regula.
M-a chemat un prieten român, stabilit de o vreme în orășelul din sudul Californiei, unde ne-au prins pregătirile de Crăciun, să-l ajut. „Ești înalt și poți atârna ghirlandele mai sus decât aș face-o eu. Să le arătăm ăstora că știm s-o facem mai bine decât ei, ce zici?…”. Nu-i vorbă, am atârnat ghirlandele cum n-au mai fost până atunci, dar nu știu dacă a fost de ajuns. La ora când Moșul a bătut la ușa casei prietenului nostru, eram de mult în România, iar blocul în care stau chiar că n-am cum să-l împodobesc. Așa că nu mi-a rămas decât să închid ochii și să-mi închipui cum o fi arătat cartierul în care, pe una dintre case, sus, foarte sus, strălucea în anul acela o steluțã de care prietenul meu era foarte mândru: era cea mai înaltă din cartier. (Am citit undeva că cea care a declanșat campania pentru protejarea brazilor naturali a fost, încã prin anii ’20, celebra actriță Mary Pickford, cea care, împodobindu-și, printre primii, casa cu un brad artificial a lansat și ideea, devenitã de acum tradiție, ca oamenii să-și foloseascã, în chip de brad, casele. Și asta nu numai în California.)
Apoi să-ți spun despre podoabe. O revărsare cum nu-ți poți imagina. În fiecare zi, rafturile care încep a se goli tot cam după „seara cu curcanii”, sunt re-umplute cu alte și alte minunății. Să nu-ți spun că mai toate sunt fãcute în țări cu „tradiție” în ale Crăciunului: China, Coreea, Malaesya, Thailanda… Globalizarea își spune cuvântul și aici și de ce ar fi tocmai Moș Crãciun mofturos în ale forței de muncă ieftine?… Dar să nu crezi că lucrurile se opresc aici.
Într-una din zile am fost invitați – eu și sotia mea – la o familie de canadieni pripășiți în sudul Californiei. Fierbere mare, de ziceai că se pregãtesc de nuntă. Când colo, ce sã vezi, era o șezătoare în timpul căreia întreaga adunare s-a întrecut în confecționarea unor podoabe „hand made” cu care gazda urma să împodobească pomul din anul acela.
De unde materiale? Simplu. Din magazinele special dotate cu tot soiul de accesorii, începând de la panglici, pănglicuțe, paiete, mărgeluțe, globuri din sticlă, din plastic, din amporă (!), figurine cu îngerași și câte și mai câte. Toate în stare de „semi-preparat”, numai bune pentru a aprinde imaginatia și a stârni pofta de joacă a tuturor celor adunați în jurul mesei pe care le-am găsit răspindite, în casa simpaticilor canadieni.
Am înțeles cu acel prilej încă o dată, de ce este atât de importantă familia pentru americani și de ce cultivă ei cu atâta grijă valorile familiei, exploatând orice prilej pentru aceasta. Bombardați din toate părțile, nevoiți să facă față unor presiuni pe care de aici, din liniștea spațiului nostru mioritic, nici nu le-am bănui, americanii folosesc orice ocazie pentru a se regăsi, pentru a-și reîncărca bateriile acolo unde lucrul acesta se poate face cel mai bine: alãturi de familie.
Chiar dacă pentru asta trebuie să parcurgă, uneori, mii de kilometri, să schimbe două–trei curse de avion și să mai meargă cu o mașinã (închiriată) vreo câteva ceasuri până să ajungã la destinație. (De ce închiriată? Am sã-ți povestesc altă dată).
Dacã la ora actuală există în America o preocupare majoră, vreau să-ți spun că ea se leagă de nevoia de a redescoperi familia, valorile ei, pierdute în deceniile din urmă în iureșul în care cei mai mulți s-au lăsat antrenați fără să clipească și la capătul căruia (mirajul luminiței de la capătul tunelului existã și la ei, e drept, în alte dimensiuni) trebuia să apară „noul El Dorado”. Un soi de a doua „Goană după aur”, în numele căreia mulți americani au sacrificat totul, trezindu-se cu un pumn de nisip, pur si simplu, în palmă. Și nici măcar familia nu mai era lângă ei, să țină de cald…
Cum spuneam însă, Crăciunul este, și în America, sărbătoarea familiei. Asta înseamnă că n-ai să vezi străzi, parcuri și… ștranduri înțesate de lume nici în seara de Ajun și nici de Crăciun. A fost destulã gălăgie de Halloween. Acum oamenii se întorc înspre sine pentru a lăsa loc Luminii care se naște să pătrundă în case, în inimi.
E Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Lumii și nu prea e cazul să dăm cu petarde de toti pereții și nici focuri de artificii nu se aprind.
Îmi spuneau prietenii – români, americani deopotrivă – că nu-i nimic mai frumos în seara de Ajun decât să asculți liniștea care se lasă, grea, peste case, peste străzile pustii. Ici și colo, câte o colindă care rupe, tandru, tăcerea și luminițele bradului sub care Moșul, iată, a așezat cadourile.
Și că veni vorba de cadouri. Fiecare membru al familiei are responsabilitatea sa în ce privește darurile. Odraslele unui alt prieten de-al nostru, un prolific jurnalist și om de afaceri din nordul Californiei, lucrau de zor în timpul cât nu erau la școală, în magazinele din orășelul unde locuiau, pentru a câștiga banii cu care să poată cumpăra, de Crăciun, cadourile la care se gândiseră și care erau deja alese de mult. Nu bani de buzunar pur și simplu, ci bucuria de a aduce… bucurie, cu rodul muncii tale. O lecție cu semnificații despre care am să mai vorbesc și cu alte prilejuri.
O altă îndeletnicire la mare preț în sezonul Crăciunului e scrisul felicitărilor. Practici, americanii au dezvoltat și în acet domeniu o adevărată industrie. Au apărut o sumedenie de magazine unde găsești o infinitate de felicitări. Cu sau fără text prestabilit, pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru logodnică sau soție, pentru șeful bun sau cel arțăgos, pentru Crăciun, pentru nuntă sau botez, pentru tot ce-ți poți imagina că ar fi un prilej potrivit să trimiți o felicitare.
Dar grija de a le alege, de a le cumpăra și de a le trimite rămâne. Și după cum am văzut, fiecare se consideră onorat să facă treaba asta de Crăciun. Chiar de ar fi doar să scrie adresele și să le semneze și tot nu va uita să facă treaba, dacă i s-a încredințat și crede-mă, e un lucru atât de important să-ți faci treaba cum se cuvine, dacă tot ai primit-o și ca ceilalți să poată fi liniștiți că tu o vei face… exact așa cum se cuvine.
Să-ți mai spun ceva legat de pregătirile de Crăciun. Că tot văd prin magazine cum saltă negustorii noștri prețurile la vremea când calendarul se apropie de Crăciun sau de Paști. Un șantaj ordinar: „Vrei sã-i duci ceva copilului tău, n-ai decât, plătește, ca să nu uiți că-i Crãciunul și că ești… la mâna noastră”. Ei bine, vreau să-ți spun că acolo, de Crăciun (și de Paști, fii sigur!), prețurile scad de mama focului, se fac reduceri spectaculoase, te ia cu amețeală când vezi că „negustorii lor” te asaltează pur și simplu cu oferte din cale-afară de tentante, numai nu te iau de mână să cumperi, marfă berechet, prețuri „omenești” – vorba unui restaurant arădean – să tot alegi și să tot… scrii la Moșu’. Lucru care, să fim serioși, mi se pare normal. Desigur, într-o lume normală, în care lucrurile au ajuns să fie așezate în ordinea lor firească. Adică într-o lume în care boii au apucat să înțeleagă că rostul lor e să tragă carul și nu invers…
Dar, Crăciunul nu e doar sărbătoarea bradului, a Moșului, a familiei și a dãrniciei. E, în primul rând, sărbătoarea Nașterii. De aceea, în tot ceea ce fac pe parcursul pregătirilor, am văzut la americani un soi de smerenie de care ai zice că nu sunt în stare. Nu bairamul, nu chiolhanul, nu scandalul, nimic din toate astea nu-i motivează. O clipă de liniște deplină în care să te poți cufunda în tine pentru a te bucura de miracolul Nașterii Pruncului Sfânt și o altă clipã în care gesturile născute din dragostea pentru aproapele – soție, fiu, mamă, tată sau pur și simplu prieten – să înflorească în privirile celor către care au plecat semnele dragostei tale.
E semn că în lumea aceasta nebună în care lucrurile au luat-o razna de atâtea ori, există încă loc de ceea ce de peste 2000 de ani ne-au tălmăcit profeții: „Cãci un Prunc ni s-a născut…”.
Americanii, oriunde s-ar afla, oricât de mult le-ar lipsi zăpada, trăiesc cu bucurie calmă clipa. Bradul strălucește, întreaga casă – pe dinăuntru și pe dinafară – așișderea, darurile-s pregătite, gazdele-s gătite, undeva deasupra tuturor – Darul Suprem stă să se nască.
Înainte de a încheia, lasă-mă să-ți povestesc o întâmplare pe care am citit-o nu de mult. Undeva, în America, în preajma Crăciunului, un om, să-i zicem Joe, oprește pe o autostradă, în timpul unei furtuni, pentru a ajuta o femeie în vârstă, să schimbe roata de rezervă. După ce termină și femeia vrea să-i plătească pentru ajutor, Joe îi răspunde: „Nu îmi datorați nimic. Cineva, odată, m-a ajutat și pe mine exact în felul acesta. Dacă doriți să-mi plătiți, iată ce trebuie să faceți: nu lăsați lanțul dragostei să se încheie la dumneavoastră”. La rândul ei, femeia își continuă drumul și într-un târziu, într-un alt capăt de țară, intră să ia masa la un restaurant. Tânăra care o servește e însărcinată și foarte obosită. Înainte de a pleca, femeia plătește, lăsând o bancnotă de 100 de dolari și în loc să aștepte ca ospătara să-i aducã restul îi scrie un bilețel prin care o roagă: „Nu lăsa lanțul dragostei să se rupă la tine”.
Povestea se încheie cu aceea că tânăra femeie ajunge acasă, după o zi obositoare petrecută la restaurant și își găsește soțul adormit în pat după ce încheiase de făcut ordine prin casă și spălase vasele. Nu îl trezește, dar îi șoptește ușor: „Te iubesc… dragul meu Joe.”
Acum, în prag de Crãciun, nu lăsați dragostea să treacă pe lângă voi.
Sărbători fericite!
Și nu uitați, că mâine o luăm din nou la drum.
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 44, Decembrie, 2002.
