În zbor
Gata! Am trecut de toate controalele, am străbătut și „puntea suspinelor” – culoarul ce leagă, prin burduf, aeronava de clădirea aeroportului, iar acum sunt la bord.
De ce-i zic „puntea suspinelor”? Simplu. Pentru că acolo ești singur cu tine însuți după ce vei fi părăsit ceea ce aș numi pământul – „solid ground”, cum zic americanii – și încă n-ai ajuns în avion; ești, într-un fel, suspendat între două certitudini și nimeni nu-ți poate spune dacă ceea ce faci e bine sau e rău, va trebui să decizi singur dacă mergi mai departe și… zbori sau, dimpotrivă, zici că multumești frumos, preferi să simți pământul sub picioare și atunci, cu prețul unui suspin, adio zbor, adio felii de tort, adio America!
E un sentiment ciudat când traversezi „burduful”, dar niciodată nu m-am gândit să nu răspund tentației de a vedea ce mai poate fi nou, după ce am trăit, în premieră, emoția primei traversări.
În ce privește misse en place-ul din avion, să știi că lucrurile nu se schimbă spectaculos de la o perioadă la alta. Și ce ar putea să se schimbe atât de radical, chiar și în perspectiva a aproape zece ani? Ce se schimbă radical la Capșa sau la Ambasador, chiar și-n zece ani? Eventual pleacă un șef de sală în pensie și-i ia locul unul mai tânăr dar manierele, obiceiul, rămân aceleași. Așa și cu avioanele. Nu se poate schimba mare lucru. În orice caz nu lucruri care să afecteze substanța.
Retușuri, șlefuiri de detalii, în rest, liniile generale rămân aceleași. Ce adică rămâne? De pildă rămâne mereu același modul în care ești instruit cum să folosești vesta de salvare și masca de oxigen. Pentru cazul că avionul o ia razna și-și pune în gând să te trântească de pământ. Balet grațios al stewardeselor, dar lucrurile sunt clare: în caz de se întâmplă ceva, ridici ochii spre cer și-L rogi pe Dumnezeu să te ajute. În rest, gesturi frumoase, masca e ergonomică, vesta de salvare viu colorată la fel, dar, crede-mă, niciodată nu m-am gândit că fără ajutorul Lui aș mai avea vreo șansă în caz că… Și-apoi, nici nu a fost cazul.
Când e să urci în avion, mai e un mic amănunt. Nu urci după cum te taie capul. Ai ajunge să te calci pe picioare cu ceilalți și n-ar ieși nimic bun din toată treaba asta. Așa că, mai întâi, își ocupă locurile cei de la business class, iar apoi li se dă drumul celor care ocupă locurile din partea din spate și tot așa, pe rând, ajung și cei care sunt cel mai aproape de intrare să-și ocupe locul.
(Nu-i vorbă, de la o vreme au apărut și alte proceduri, vădind, toate, grija companiei de a evita aglomerația, înghesuiala și, de aici, vacarmul, nervozitatea care, oricum pune stăpânire pe cei mai mulți, ori de câte ori să fi avut ocazia să faci lucrul acesta. În chestia asta, repetitio est matter studiorum nu se prea aplică dar contează că, până la urmă, îmbarcarea se termină, paradoxal, atât de repede că nici nu apuci să-ți pui în ordine gândurile și îl și auzi pe capitan urându-ți bun venit la bord și rugându-te să-ți pui centura căci, din partea lor, zborul poate începe!)
Știi ce mi-a lipsit de fiecare dată? Câte unul care sã se fofileze și, călcându-i pe ceilalți pe bombeu, să încerce să ajungă „mai devreme” la locul său…
Nici nu apuci să treci de emoțiile decolării – ăsta e un capitol separat de care merită să vorbesc altă dată – și traiul bun dă năvală peste tine. Ai trecut de faza cu vesta de salvare, a și început programul la televizorul al cărui ecran e instalat în spătarul scaunului din fața ta și-ți zici că ar prinde bine un întăritor, ceva. Să nu crezi că vei avea timp să-ți duci gândul până la capãt! Stewardesele ți-au ghicit gândul și sunt deja lângă tine.
Ceai fierbinte, cafea cu sau fără zahăr, cu lapte sau cu frișcă, o listă infinită de răcoritoare care, chiar așa, sunt reci, sortimente diferite de bere sau vinuri alese oferite în sticluțe cochete de câte 100 – 150 ml. fiecare, să nu ți se urce prea repede la cap și să te apuci de prostii… În timpul acesta, sumedenie de oferte de programe la televizor – să tot fie vreo 10 – 15, filme, scurt metraje, programe preluate de pe canalele Discovery, filme promoționale și nelipsitul Info pe care poți urmări evoluția aeronavei pe toată durata zborului, furnizându-ți-se inclusiv date meteo, viteza de croazieră și timpul rămas până la aterizare.
Filmele sunt, de obicei, extrem de proaspete ba, uneori, chiar premiere abia ieșite din studiouri. Le poți urmări fie în engleză, fie în germană, fie în spaniolă, la cască și te poți distra când auzi mari actori americani rostindu-și replicile într-o… spaniolă perfectă. Desigur, despre cât sunt de bune filmele dublate am putea discuta mult, dar pe moment te reconforteazã să poți vedea un film bun pe care să-l și întelegi cât de cât.
Apoi vine masa principală. Ca într-un restaurant serios, mai întâi ești întrebat dacă dorești un aperitiv. Cel mai adesea am cerut un suc de roșii cu gheață căci m-am convins că, acolo sus, asta e soluția cea mai bună pentru a-mi deschide pofta de mâncare. Desigur, poți să alegi și altceva, lista e pregătită să satisfacã gusturi dintre cele mai sofisticate.
Pentru masa principală poți alege, de obicei, între douã feluri de meniuri. Cel puțin asa e la economy class. Cele două de care pot să-ți povestesc au în vedere, în general, pe cei care preferă mâncăruri vegetariene sau pe „carnivori”. Stewardesele au grijă să te întrebe ce preferi. Excepția a însemnat ultima traversare dinspre americani, când am avut locuri mai în spate și când la noi opțiunea a fost… pur teoretică; mai era doar un singur fel – cel vegetarian. Ceea ce n-a însemnat că mâncarea n-a fost la fel de gustoasă ca și a celor ce au mai apucat să „aleagă”.
Masa îți este servită în caserole cu un design elegant, produsele fiind ermetizate în vid; ceea ce se constituie în felul principal este cald de parcă atunci ar fi fost luat de pe foc, salata este, în general, proaspătă ca și cum ar fi fost culeasă de câteva minute iar desertul este asezonat în așa fel încât să ai parte și de fructe și de brânză franțuzească. Chiar dacă zbori cu o companie germană!
Adaugă la toate astea o listă asortată și (destul de) rafinată de băuturi, inclusiv digestive și nelipsita cafea și vei ști că ai fost luat în seamă de niște oameni care s-au străduit din răsputeri să-ți ghicească preferințele. Și încă ceva: vesela o poți lua cu tine și trebuie să știi că merită. E elegantă și functională, așa că te vei putea folosi de ea în excursii sau le voi putea păstra ca simple suvenire pentru ceasurile când te va lovi nostalgia.
În timpul acesta motoarele puternice torc liniștite, înghițind la rândul lor sutele de kilometri, filmele se succed pe ecranul reglabil din fața ta, ziarele așteaptă să le citești, oceanul se cască sub tine iar ceasul măsoară impasibil confruntarea cu fusul orar. De la o vreme îți vine să meșterești la ceas dar te sfătuiesc să aștepți până ce aterizezi chiar dacă, așa cum spuneam și altă dată, în astfel de ocazii e bine să gândești în timpi reali. S-ar putea să te apuce somnul și-ar fi păcat să ratezi o astfel de ocazie: suspendat între cer și pământ, o scurtă întâlnire cu Morfeu…
Nu te pot lăsa să aterizezi și să nu-ți spun că mai ai de făcut câteva lucruri extem de importante. Mai întâi că trebui să completezi două formulare. Unul e cel pe care simpaticii ofițeri ai poliției de frontieră (sper că așa s-or fi numind și acolo) îți vor aplica viza de intrare în State, iar celălalt reprezintă declarația ta vamală. Va trebui să fii foarte atent la amândouă. Și să nu te rușinezi să întrebi dacă nu înțelegi ceva. Am auzit și am văzut oameni care au plătit un preț nedrept de mare pentru orgoliul de a se ține deștepți. Întrebările nu sunt dificile dar nu uita că sunt formulate în engleză, tu nu ești vorbitor nativ al acestei limbi iar pe ei chestia asta nu-i interesează. Vrei să intri în casa lor, trebuie să respecți regulile casei. (Am să-ți mai spun unele lucruri despre aceste formulare, inclusiv mici întâmplări cu tâlc, cu alt prilej).
Și uite așa, comandantul ne anunță că aterizăm în câteva minute, iar stewardesele își mai afișează pentru ultima oară zâmbetul fotogenic în vreme ce ne distribuie niște servețele fierbinți cu care să ne tamponăm ca să ne refrișăm și ne adună căștile la care am ascultat filmele dublate sau cele peste douăzeci de programe muzicale din care ai putut să-ți alegi muzica preferată.
Să nu fii surprins că-l vei auzi pe comandant mulțumind tuturor pentru că i-au făcut onoarea să zboare cu aeronava condusă de el după cum să fii pregătit să primești ultimele informații despre cum este vremea în locul unde tocmai te pregătești să ajungi, cum și unde îți vei putea recupera bagajele, unde ești așteptat de vameșii americani și alte informații de care, fii sigur, ai atâta nevoie.
Și ca totul să fie complet, pregătește-te să aplauzi alături de ceilalți bravura pilotului care așează lin bolidul de câteva zeci de tone pe asfaltul neted al aeroportului. O răsplată pe care o merită și pe care o va primi ca pe o prețioasă distincție.
Welcome in United States of America!
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 43/13, din decembrie 2002
