În România, în vremurile de dinainte de 1990, o știm, a fost promovat un sistem uneori aberant, din cauza căruia oameni altminteri de valoare, cu resurse reale, care le-ar fi permis să aspire la cariere relevante, au ajuns să caute căi de evadare, chiar să plece pe ușa din dos – sistemul era prea puternic ca să-l poți înfrunta cu șanse.
Puțini au fost cei care au încercat un soi de rezistență pasivă, în așteptarea unor vremuri mai bune. Că nu le-a reușit întotdeauna, asta nu a depins numai de ei.
Fostul meu coleg, Mircea Stoenescu, nu a fost unic în universul particular al „Justiției” arădene din acele vremuri, căruia i se potrivesc gândurile de mai sus.
Aidoma altora, Mircea s-a confruntat preț de câteva „reprize” cu sistemul dar, până la urmă, tot a trebuit să plece. De ce? Pentru că „sistemul” nu permitea abateri de la „etica și morala de tip nou”. Să ai personalitate și să nu te lași călcat în picioare – acestea erau mofturi intolerabile.
Și încă ceva: cei aflați „la butoane” în acele vremuri sufereau de o boală extrem de gravă, incurabilă chiar: nu aveau simțul umorului!
Ori, Mircea Stoenescu a avut un umor subtil, extreme de usturător.
S-a întâmplat ca, într-o zi, să mă aflu în biroul procurorului-șef adjunct Lazăr Liviu – mă bucuram și eu de atenția lui specială, dar despre asta cu alt prilej -, când, așa, dintr-odată, și-a adus aminte că are ceva de discutat cu Mircea. Mi-a ordonat să merg și să-l anunț că este așteptat de „șefu”.
„Și să aducă cu el dosarul pe care i l-am dat înapoi ieri…!”.
Știam că și Mircea era pe „lista scurtă” a șefului adjunct, că-i trântea dosar după dosar pentru refacere pe te miri ce motive și că Mircea suporta destul de greu aceste șicane. Pentru că șicane se puteau numi cele mai multe din observații: ba că nu așeza corect aliniatele în pagină, ba că nu era suficient de explicit cu nu știu ce analiză, ba că pierdea prea multă vreme la povești…
De data asta, după cum mă lămuri Mircea pe drum, șeful-adjunct nu era mulțumit cu însăși soluția adoptată de Mircea – ceea ce, între noi fie vorba, era o imixtiune nepermisă, chiar și pentru acele vremuri – fără a-i fi detaliat motivele și fără ca măcar să-i sugereze cum ar vedea el rezolvarea.
M-am întors împreună cu Mircea în biroul șefului – Liviu Lazăr nu-mi spusese că ar fi terminat de discutat cu mine.
Mircea a rămas în picioare, adoptând o atitudine din care numai cine nu ar fi vrut nu ar fi dedus că este pregătit să riposteze. Și că era pus pe șotii! Situația ajunsese la un punct foarte apropiat de temperatura de fierbere. Șeful-adjunct îi returnase dosarul de mai multe ori, de fiecare dată rezumându-se să aplice aceeași rezoluție: „a se reface!”.
„Ai terminat dosarul pe care ți l-am dat înapoi?”.
În loc de răspuns, Mircea așeză dosarul pe birou, se retrase protocolar în spate și adoptă o poziție ce se voia… umilă. Avea, însă, un zâmbet pe care, cei ce-l cunoșteau îl defineau ca fiind „surâsul șarpelui”…
După ce ajunse la ultimele file, acolo unde, conform regulamentului, era pus actul de finalizare, Liviu Lazăr cercetă hârtiile din priviri, le luă între degete și le aruncă cât colo: „Ți-am spus să refaci rechizitorul, iar tu îmi vii acuma cu o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală ? Ce-i asta?”.
„Știți – murmură Mircea – mă gândeam că, poate…”.
„Ce-i aia «mă gândeam?» Cine ți-a zis ție să gândești?! Nu pentru asta ți-am dat înapoi dosarul!”.
Ezitând, Mircea scoase la iveală o mapă în care se puteau observa mai multe coli de hârtie dactilografiate:
„Păi atunci, poate că o să fie bine cu asta…” – și puse pe masă un nou document.
„Ce-i cu astea? – se arătă iritat Lazăr. „Ce mai e și asta?… Aha, uite aici un rechizitor… noa vezi, așa te vreau… Ia hai să văd cum l-ai cârpit, că tu numai de astea ești bun ?!” – și începu să-l examineze citind – se putea observa – „în diagonală”.
„Asta s-o crezi tu! – se burzului Lazăr după câteva secunde. Ai dat-o iar în bară! Eu atâta ți-am zis, să refaci doar partea finală, dispozitivul, dacă știi ce-i aia, sau nu?! Ce ți-am spus eu măi băiatule?!”.
„Ei da, mi-ați spus, dar asta a fost alaltăieri… Ieri ați zis că, poate, totuși ar trebui să mă gândesc la o încetare a procesului, așa că, iată, am pregătit și ordonanța de…”.
„Ce mă, ce? Doar n-o să-mi spui că ai scris și una de scoatere de sub urmărire cu amendă administrativă?!”.
„Ba da, iat-o aici – și o puse, aferat, pe birou. Dar, să știți, am pregătit și una prin care, dacă vreți, restituim dosarul la Miliție, știți, pentru refacerea cercetărilor… Iar, la nevoie, să nu vă supărați, am și o ordonanță de declinare a competenței la Oradea, vedeți, infractorul a terminat școala elementară acolo sau la Cluj, că acolo are ceva neamuri de departe și… M-am gândit că e bine să fim creativi…”.
„Îți dau eu ție creativitate! Ce creativitate, mă? Îmi pui pe masă tot codul de procedură, mă?! Să faci bine să te duci în… îți zic eu unde… vezi că te ia…”.
Congestionat, cu ochii ieșiți din orbite, adjunctul se ridică amenințător, încercând să mai articuleze ceva – fără șanse însă. Reuși doar să schițeze gestul prin care îi poruncea lui Mircea să părăsească biroul, după care se prăbuși literalmente în scaun.
Mircea – o statuie a calmului și cu zâmbetul ucigaș iluminându-i fața – se aplecă peste birou, își recuperă dosarul și deschise ușa capitonată, semn că… înțelesese mesajul. Apoi, se întoarse brusc și, aplecându-se adânc către șeful – adjunct, îl întrebă mieros:
„Și cum spuneați că ar trebui să finalizez dosarul? Nu de alta, că doamna dactilografă mă așteaptă cu mașina pregătită și nu știe câte foi de indigo să pună… Dar că veni vorba, ce ziceți, poate că cel mai bine ar fi să dăm, totuși, o clasare scurtă, așa de scurtă cum vă place dumneavoastră…”.
La scurt timp procurorul-șef adjunct s-a pensionat.
Cât despre Mircea, nici el nu a mai scris multă vreme rechizitoare sau ordonanțe. A ajuns un avocat foarte apreciat.
La Timișoara.
Silviu RAȚIU
