Nu mi-a fost professor, dar drumurile ni s-au încrucișat de nenumărate ori în viață. La „Slavici” (fostul și actualul „Moise Nicoară”), liceul unde mi-am petrecut, cu bucurie, adolescența, sportul care aduna cei mai mulți practicanți, în acei ani, era atletismul, dar și baschetul era destul de bine reprezentat.
Numai că…
Numai că, în acei ani, Liceul nr. 11 (astăzi „Csiki Gergely”) domina fără drept de apel competițiile de baschet, atât pe plan local și regional, având, după câte îmi amintesc, succese, cât și la „naționale”. Practic, în Arad nu era cine să-i învingă.
Am jucat de două ori cu ei, o dată în sala noastră, iar a doua oară într-o sală care funcționa deasupra cinematografului „Mureșului”. (Nu voi ști niciodată cum a fost amenajată sala aceea – folosită, probabil, ca sală de bal în epocă – dar n-am să uit că a fost o experiență ciudată: o sală elegantă, luminoasă, chiar că era cam înghesuită pentru meciuri de baschet. Dacă e să adaug ceva, voi spune că, pe vremea aceea, în Arad existau, încă, destui oameni care se dădeau peste cap să găsească soluții pentru a pune la dispoziția tinerilor – și nu numai – cât mai multe locații unde să se poată practica sportul. Așa și cu „sala” de atletism amenajată (?) într-una din clădirile din zona Piața „Avram Iancu” – Boul Roșu. Nu știu ce o fi fost acolo înainte ca locația să fie amenajată pentru practicarea atletismului în timpul iernii, dar o văd și acum, luminoasă, aerisită, oferind condiții mai mult decât civilizate pentru zecile de iubitori ai „Reginei sporturilor”).
Revenind la aventura mea în baschet, știu doar atât: n-am avut nici o șansă în fața băieților antrenați de profesorul Vadasz, în nici unul din meciuri.
Și n-ar fi fost, cred, atât de dureros dacă – amintirea e, și asta, vie – n-am fi observat că antrenorul „lor” era un ins despre care puteai să spui orice, numai că ar fi fost compatibil cu baschetul, nu. De ce? Simplu: Ernest Vadasz nu este, orice am spune, un tip „cu talie”, cum spun specialiștii. Ni-l puteam închipui practicând o sumedenie de alte discipline sportive, dar baschet?!…
(E o altă poveste că, după ani, am avut șansa să joc baschet alături de domnia sa cu prilejul unor competiții pentru „old-boys”, atât de populare prin anii ’70 – ’80 din secolul trecut. Atunci am văzut că domnul Vadasz a știu să compenseze lipsa „taliei” cu o abilitate și o inteligență în joc care l-ar fi calificat chiar și în echipe de top).
Mi-a mai rămas întipărit pe retina amintirilor și modul în care își conducea echipa, cum reușea să-și transmită instrucțiunile, indicațiile, fără să țipe, fără să gesticuleze haotic. Întruchipare a calmului, fără să atragă, în vreun fel, atenția asupra sa.
Ei da, și zâmbetul său.
Acest detaliu s-a constituit, cu timpul, într-un fel de patern, un element indispensabil al „potretului robot” al celui pe care l-am numit Monsieur Vadasz.
În anii care au urmat, așa cum aminteam, ne-am intersectat în diverse ocazii.
La competiții de atletism – eu, concurent, domnia sa, arbitru sau, pur și simplu Profesorul care-și îndruma și își încuraja elevii – la diverse evenimente – unele cu nume, altele de-a dreptul anonime. M-am bucurat, de pildă, să-l văd la vernisaje, dar și la concerte ori alte manifestări culturale.
Un om „de lume”, un om al Cetății – un al al vocației.
M-am întâlnit cu domnia sa – de câte ori, oare? – pe stradă.
De ce să fie important, acum, un asemenea detaliu?
Simplu: nu s-a întâmplat niciodată să nu găsească prilejul de a-mi acorda măcar câteva minute din timpul său.
Și, de bună seamă, și zâmbetul său.
Acel zâmbet pe care aș îndrăzni să-l numesc „marcă înregistrată”. (Cred că lista celor care ar subscrie la această afirmație ar umple câteva zeci de pagini….).
Mai aproape de zilele noastre, la turnee de tenis. Acolo unde eu eram un foarte bun… spectator, în vreme ce domnia sa disputa meciuri – unele antologice. Dacă din alt motiv nu, măcar din acela că participa la categoria „seniori” sau chiar „foarte seniori”…
Îl urmăream pe teren și-mi ziceam că omul acesta se joacă, întâi de toate, cu timpul. Că nu are vârstă. Dacă i-ai fi cerut cartea de identitate, ai fi zis că undeva s-a strecurat o greșeală. Greșeală, da, dar în nici un caz nu în eleganța și puterea cu care lovea mingile, cu care se deplasa în teren.
O spun cu fermitate: domnia sa face parte din acea grupare de oameni care demonstrează – fără efort, cu naturalețe – că bătrânețea e doar o chestiune de cifre sau, cum se spune mai nou, de „CNP”.
Și peste toate, ei bine, peste toate – zâmbetul inefabil cu care ne transmite, mereu și mereu câteva adevăruri simple, dar în absența cărora viața devine cumplit de anostă, de fără rost, parcă.
Pentru că zâmbetul acela nu poate fi al cuiva care nu are o inimă liniștită, cuprinsă de o pace lăuntrică al cărei secret ar trebui să fie un obiect de studiu la școală.
Să-ți poți întâmpina semenii cu acest zâmbet în chip de salut, să le umpli timpul – chiar și pe durata câtorva minute – și să-i petreci, la despărțire, cu același semn inimitabil, asta presupune să ai mult mai mult decât gândurile, sentimentele, idealurile „acasă”.
Asta înseamnă să înțelegi, să poți și să știi cum să-l iubești pe aproapele tău.
Domnule profesor Vadasz, vă mulțumesc că am onoarea să pășesc prin viață alături de dumneavoastră și s-o pot face, cum altfel, zâmbind!
Silviu RAȚIU
