Ce înseamnă, practic, să fii patriot? Desigur, dacă s-ar face un sondaj de opinie, în marea lor majoritate, oamenii ar răspunde că da, cu siguranță sunt patrioți. Dar dacă li s-ar cere după aceea să detalieze ce anume înțeleg ei prin patriotism, sunt sigur că răspunsurile ar merge de la hilar la tragic.
Probabil, cele mai multe răspunsuri ar face referire la „dragostea de țară”, unde țara ar fi cea geografică, încadrată în hotarele ei, împreună cu oamenii care o populează. Poate că unii ar face referire și la cultură, limbă sau tradiție strămoșească, cu toate că mulți dintre ei, în afară de faptul că vorbesc cu toții aceeași limbă, nu au nici un respect real față de cultura și tradiția românească, și nici chiar față de limba pe care o utilizează în comunicarea de zi cu zi.
Eu, de pildă, îmi iubesc țara, din punct de vedere strict geografic, și mi-o iubesc chiar foarte mult! Am avut dese și fericite prilejuri de a mă bucura de peisaje care mi-au tăiat realmente respirația și, în pofida faptului că nu am văzut decât o infimă parte din tot ceea ce ar fi trebuit să văd, pot să spun că da, mă mândresc cu țara mea și mi-o iubesc cu adevărat.
E drept, în aceeași măsură sunt încântat de peisaje mirifice din alte zone ale globului, unice în felul lor, senzaționale, dar nu aș putea afirma că, de exemplu, iubesc China, Tibetul, India, fiordurile scandinave, Alpii și altele. Frumusețea peisajului sau a culturii respective nu poate trezi în mine același sentiment, pentru că, într-un fel sau altul, lipsește legătura pur emoțională care stă la baza patriotismului autentic. Când admir România geografică, mă identific cumva cu peisajul printr-o relație aproape de posesiune reciprocă: eu sunt parte din peisaj, dar și peisajul este parte din mine.
Prin extensie, cred că patritosimul înseamnă exact acest lucru: identificarea cu țara în care ai fost născut, sentimentul de posesiune reciprocă, legătura puternic emoțională dintre mine ca individ și țara mea, cu tot ceea ce înseamnă ea.
Din păcate, în ceea ce mă privește, pot afirma cu tristețe că sentimentul de posesiune reciprocă s-a diminuat dramatic, rămânând doar o legătură emoțională asemănătoare cu nostalgia de care te lași uneori îmbătat atunci când te gândești la o iubire trecută, frumoasă și intensă, dar care, la un moment dat, s-a terminat.
Mă întreb, oare când a fost ultima oară când m-am mândrit cu țara mea? Când a fost ultima oară când m-am mândrit că sunt român? Cred că, săpând adânc în memoria emoțională și excluzând momentele unice ale unor performanțe sportive, pot afirma că ultima oară când am fost mândru că sunt român a fost atunci când, împreună cu alți tineri de la Întreprinderea de Orologerie din Arad, am sărit gardul și poarta, sub amenințările securistului și ale directorului întreprinderii, după care am început să mărșăluim spre centrul Aradului, scandând „Libertate”.
Descumpănit cumva de faptul că mulți muncitori de la alte întreprinderi pe care îi chemam să ni se alăture se codeau, sau chiar refuzau, am continuat să mă mândresc că sunt român și atunci când, trecând de zona gării, sub privirile uimite și speriate ale unor concitadini care ne urmăreau de la balcoanele blocurilor, am trecut de Podgoria și, privind în urmă, am constatat că ne adunaserăm deja o sumedenie de oameni.
Da, atunci am fost realmente mândru că sunt român! Am fost mândru că sunt român și atunci când, în fața barajului armatei din fața Primăriei, speriat de gloanțele care se loveau de zidurile pe lângă care ne adăpostiserăm și de tencuiala care ne cădea în cap, am luat-o la fugă spre soldați, urmându-l pe tânărul care deschisese drumul, fluturând vitejește steagul tricolor decupat. Atunci da, m-am simțit teribil de mândru că sunt român și atunci, dintr-un spirit de patriotism autentic, mi-aș fi dat chiar și viața, dacă ar fi trebuit!
Nu ai cum să fii patriot atâta vreme cât nu te poți mândri cu țara ta, când nu ți se oferă motive să o respecți, când nu te mai poți identifica în totalitate cu ea, atâta vreme când simți că, deși tu îți reprezinți țara, ea nu te mai reprezintă pe tine.
În miezul democrației pentru care mi-am riscat și eu viața la Revoluție, am ajuns ca acum, după mai bine de treizeci de ani, să simt că Președintele nu mă mai reprezintă, că parlamentul nu mă mai reprezintă, că guvernul nu mă mai reprezintă. Aș vrea să-mi iubesc clasa politică și ea să mă iubească pe mine! Aș vrea să-mi respect conducătorii și ei să mă respecte pe mine!
Aș vrea să pot să merg oriunde în lume și să strig cu mândrie că sunt român! Aș vrea să mă mândresc cu personalitățile culturale, muzicieni, scriitori, filosofi, pictori, sculptori, dar când știu și deseori simt ce spirit balcanic de gașcă obscură domină cultura noastră, orice mândrie devine imposibilă.
Cu toate acestea, în pofida faptului că nu sunt mândru de România de azi, pot afirma că am fost, sunt și voi rămâne un patriot adevărat, profund și incurabil! Dar acest paradox nu ar fi posibil dacă nu ar exista un trecut pe care să-mi clădesc mândria, și un viitor în care să sper!
Eugen Blaj
