Ca multe alte cuvinte, din ceea ce am numi fondul cotidian al românului neaoș, pare că și cuvântul „chiul” ne vine de la turci – külah. Nu știu dacă și la ei o fi însemnând același lucru, dar pe dulcele plai mioritic, chiulul definește o modalitate a românului de a-și exersa un talent care-l face, îndeobște, cunoscut în lumea-ntreagă: abilitatea de a dribla, de a fenta.
La modul general, de a-și fenta semenul, fie el „aproapele” sau mai puțin, regulile, îngrădirile, opreliștile, orice ar încerca să-i stea în cale atunci când e rost de a obține un folos. Cât de mic.
Românul își face un titlu de noblețe (?!) din a demonstra că, atunci când vine vorba de propria-i persoană, „le are”… Știe, va-să-zică, să găsească metodele și mijloacele prin care, dacă se poate, fără nici un efort – chiulind adică – să obțină un câștig cât mai substanțial.
Așa se face că românul se simte absolut confortabil cu ideea de a chiuli, asemeni peștelui care se simte cel mai bine și mai bine, unde altundeva decât, ce să vezi, în… apă. Vreau să spun că pentru mulți români, chiulul este mediul natural de a se mișca…
Chestia e că, pe ici pe colo și mai ales la cei care se revendică a ne fi superiori, dar sunt departe de a ne cunoaște cu adevărat, am ajuns să ni se lipească eticheta de „chiulangii” ca un soi de anatemă. „Hai lasă, românii! Păi nu-s decât niște chiulangii…”.
Ei ași, așa o fi! Doar că, a fi chiulangiu, înr-o analiză mai profundă și mai corectă, presupune o sumă de calități pe care, ca să zic așa, „ceilalți nu le are”…
Ca să chiulești cu suces, trebuie să fii inteligent!
De ce? Pentru simplul motiv că, unui tont nici nu-i trece prin cap că ar putea chiuli și în felul acesta să ajungă mai repede la țintă. Adică să sară niște etape. Cum? Simplu, dar paradoxal: prin chiul.
Apoi, ca să chiulești, trebuie să ai nițică imaginație… Nu-i tot una cum, când și unde îți găsești să chiulești în așa fel încât să și reușeti. Că deh, nici „inamicul” nu-i prost întotdeauna. Cel puțin așa e bine să presupui…
Mai apoi, ca să reușești în chiulul tău, trebuie să fii isteț. Nu de alta, dar s-ar putea, vezi bine, să chiulești prostește, și atunci, să te ții la dandanale. Să dai cu subsemnatul până faci scurtă la mână… Sau să ți se ceară să chiulești de la propriul chiul…
Și mai e ceva. Foarte important: un chiulangiu este, neapărat, un tip îndrăzneț.
Trebuie să ai curaj să spui că nu poți merge la serviciu din pricina inundațiilor care au lovit cartierul unde locuiești, atunci când casa te se ridică, semeață, undeva la marginea deșertului, să zicem…
De aceea, eu cred că istoria a tratat mai mereu chiulul cu indulgență.
De ce?
Păi ia să vedem: marile dezastre, nenorociri, cataclisme, s-au petrecut ele din pricina chiulangiilor?! Nicicând!
Prea mult zel ori absența oricărui efort, cât de mic, astea da. Astea au produs drame și chiar tragedii cu nemiluita.
Sigur că da, n-o să ne apucăm să ridicăm un monument al chiulului.
Deși, dacă ne gândim bine… Chiar așa. Monumente dedicate unor minciuni epocale, statui de falși eroi – călare, bust sau mai știu și eu cum – monumente pentru sau împotriva nu știu cui, monumente ale unor… monumente…
De ce n-ar putea avea și chiulul un monument?!
Simplu: chiulul ar fi primul care ar protesta.
Imoblizat în chingile unei bucăți de piatră sau în strânsoarea unei plăci de metal rece, ce haz ar mai avea? Cum ar mai putea să se manifeste el, chiulul?
L-ar vedea oricine, ar fi în centrul atenției tuturor.
Și atunci, cum ar mai putea el, sărmanul chiuli?…
Silviu Rațiu
