Morala și libertatea, cele două concepte fundamentale care au schimbat istoria omenirii într-un mod atât de profund, au fost, sunt și probabil că vor fi mereu asemenea unor îndrăgostiți, imposibil de separat, dar care, pe de altă parte, traversează diferite perioade, mai bune, mai armonioase și benefice, sau mai rele, triste și urâte.
Uneori, în loc să se susțină una pe cealaltă, să se completeze și să meargă împreună mai departe, ca un cuplu stabil, morala și libertatea s-au influențat deseori negativ, conducând în cele din urmă la o relație nocivă, în care fiecare parte își revendică drepturile, uitând de îndatoriri.
De ce? Ce anume face ca morala să devină aparent o piatră de moară legată de picioarele libertății, în timp ce libertatea pare să se transforme într-un tiran absolut, un soț brutal care își maltratează soția, știind din capul locului că aceasta nu îl va părăsi niciodată?
Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, este necesar să facem un altfel de analiză a celor două concepte, pentru a observa care sunt trăsăturile divergente care au dus la nocivitatea relației dintre ele.
În primul rând, putem observa cu ușurință faptul că morala, constituindu-se ca un set de valori și principii călăuzitoare, este un atribut al societății, al comunității, fiind asumată, sau nu, de fiecare individ. Pe de altă parte însă, morala este și un atribut individual, care se răsfrânge într-o oarecare măsură și asupra comunității. Vectorul principal al moralei este însă îndreptat dinspre comunitate spre individ, ca o sumă a moralei individuale majoritare, fapt care duce uneori la situația ca morala comunitară să nu mai coincidă cu cea individuală, deseori în puncte fundamentale.
De asemenea, putem iarăși constata faptul că morala este asemenea unui organism viu, care se naște, trăiește, se dezvoltă, pentru ca apoi să pornească pe o pantă descendentă, spre un inevitabil sfârșit. Morala are vârstă și se comportă diferit, în funcție de vârsta pe care o are. Timpul îi influențează comportamentul și consistența, ea devenind, din copilul simplist, direct și ingenuu, un adolescent rebel, apoi un matur sofisticat, sfârșind prin a deveni un bătrân mai puțin vigilent, slăbit și deseori inutil.
De cealaltă parte, libertatea a fost, este și va fi mereu un deziderat individual, vectorul ei fiind îndreptat dinspre individ spre societate, forțând mereu limitele moralei de moment.
Astfel, libertatea pare imuabilă, ceva care nu ține cont de vârsta moralei, abuzând-o de fiecare dată când poate să o facă. Libertatea vrea să meargă mai departe alături de morală, dar vrea să schimbe morala, să o ajusteze după propriul chip, astfel încât să o transforme, dacă va putea, într-o sclavă supusă și neputincioasă.
Libertatea nu este pentru morală un partener de viață iubitor, grijuliu și protector. Este un partener, ce-i drept, dar unul despotic și țâfnos, mereu iritat și pus pe harță și deseori violent.
Morala este ca o soție care ar dori să devină „stăpâna domeniului“, impunând cu delicatețe uneori și mai vehement alteori anumite reguli de conviețuire. Libertatea este bărbatul incapabil să se adapteze vieții de cuplu, un adolescent devenit prea repede și prea brusc bărbat, care nu știe să se supună, să se adapteze, să conlucreze. Libertatea pare că vrea să ducă relația mai departe, spre noi orizonturi, în timp ce morala, uneori înlănțuită, de abia se târăște în urma ei.
Dar să nu o plângem pe această doamnă cu mai multe fețe, pentru că ea are la dispoziție alte arme, de multe ori mai sofisticate decât brutalitatea și violența cu care se manifestă libertatea. Ea are capacitatea de a modela, într-o oarecare măsură, aspirațiile libertății, reușind câteodată să se transforme într-un fel de eminență cenușie, ca o soție care îi dă impresia soțului că el este cel care conduce.
La începuturi, morala era, asemenea unui copil, directă, fără prea multe prejudecăți, simplă și concretă. Să nu ucizi, să nu furi, să nu preacurvești…
Astăzi, morala pare învechită, o femeie trecută care și-a luat un soț mult prea tânăr pentru vârsta ei. Morala este negativistă, întreaga ei conduită părând să se bazeze aproape în întregime pe interdicții, în timp ce libertatea se străduiește să pună la îndoială acest comportament, să îl nege vehement, sau chiar să se lupte violent cu morala, cea care pare desuetă.
Libertatea vine și neagă traiectoria teortetică a vieții moralei, invocând faptul că unele interdicții de astăzi ieri nu existau. Pe vremea când morala era doar un copil, anumite lucruri nu erau interzise, cum sunt astăzi, în mod samavolnic. Libertatea mai spune și că morala este prea influențabilă și maleabilă, transformându-se cameleonic în funcție de vremuri, de zone geaografice, de religii și de alți factori exteriori ei. Adică de ce să nu am voie să am mai multe soții? – se întreabă libertatea, găsind rapid argumente în trecutul istoric al omenirii și făcând, desigur, referire, la diferite religii.
De ce astăzi nu mai este moral ceva ce ieri era firesc? De cealaltă parte, morala replică ofuscată, spunând că există prea multe cazuri exact pe dos, în care ceea ce ieri era profund imoral, astăzi se legiferează cu surle și trâmbițe.
Oare ce ar spune un consilier matrimonial dacă ar avea în față o asemenea pereche? La prima vedere, fiecare parte are dreptatea ei, adevărul ei! Dar adevărul nu poate fi decât unul singur, nu există cale de mijloc! Părțile par ireconciliabile, dreptatea uneia îngrădind-o pe cealaltă.
Morala îi spune consilierului: Dacă îi permit așa la nesfârșit, libertatea va ajunge să ceară și alte drepturi, care m-ar spulbera pur și simplu!
Libertatea țipă isteric: Dacă mă iau după ea, o să fiu toată viața un îngrădit, nu o să mai am voie nici să respir!
Consilierul matrimonial este confuz, negăsind nici măcar un sfat care ar putea reconcilia părțile beligerante. Dintr-o dată, se luminează la față! Gata! A găsit răspunsul!
Conștiința! – strigă consilierul. Dacă vă ghidați după conștiință, totul se rezolvă! Conștiința vă spune să fiți rezonabili, să fiți iubitori și înțelegători, să vă protejați reciproc, să vă ajutați unul pe celălalt și să vă fiți fideli unul celuilalt!
Libertatea sare în sus: Morala e toată numai o conștiință! E ca o nevastă cicălitoare, pisăloagă, care toată ziua nu face altceva decât să mă bată la cap ca o meliță! Câteodată trebuie să-i astup gura, sau să plec de acasă unde văd cu ochii, să uit de ea!
Morala plânge: Libertatea e jumătatea mea! O iubesc și nu pot trăi fără ea! Ce mă fac? Trebuie să cedez mereu, numai ca să rămânem împreună! Unde o să ajungem așa?
Problema de fond este, de fapt, următoarea: într-o societate, suma moralei indivizilor este, în mod paradoxal, mult mai mare decât morala majoritară. Morala majoritară, cea care stabilește regulile jocului, este ca un guvern minoritar, incapabil să conducă societatea, în timp ce suma libertăților individuale tinde spre infinit.
În trecutul istoric, libertatea era un erou care își salva de la moarte iubita – morala, așezând-o pe un piedestal bine meritat. În acest fel a fost posibil ca omenirea să progreseze. A fost abolită sclavia, femeile și-au câștigat drepturile firești, rasismul a fost infierat și mai sunt multe, foarte multe exemple care atestă faptul că ridicând morala pe piedestal, libertatea a avut numai de câștigat. Nu maltratând-o! Nu transformând-o în sclav!
Astăzi, morala este imorală, transformându-se din fecioara pură de altădată, într-o curvă bătrână, stafidită și hidoasă.
Iar libertatea este peștele ei, un parvenit plin de bani, prosper și fără nicio empatie. Un egoist, care habar nu are că golul din suflet i se transformă încet și implacabil într-o cangrenă ucigătoare. Când va realiza acest lucru, libertatea se va tângui la picioarele moralei, cerându-i iertare, implorând-o să îl ajute.
Dar asta nu se va întâmpla decât la mormântul ei, al moralei ucisă chiar de libertate.
Eugen Blaj
