„Sara pe deal, buciumul sună cu jale…”.
Să închizi ochii pentru o clipă și să simți cum toată această necuprindere îți învăluie mintea, sufletul și inima.
Cum te curpinde și cum te poartă, încet-încet de tot, că o părere, spre cer.
De aceea îl voi numi, mereu, pe Eminescu – Poetul Nepereche. Și atât.
„Național” mi se pare, în cazul lui, o haină prea strâmtă, iar „Geniu” e, cumva, obosit de prea mult uz.
Și încă ceva: „geniu” se mai citește și sub forma „genii”. Ori Eminescu…
Pentru că, s-o spunem fără ocol, așa cum a știut El – Mihai Eminescu – să deseneze esența ultimă a românului, să-i recompună ființa și s-o așeze pe altarul nemuririi, n-a știut, nu știe și nici nu va ști nimeni să o facă.
În vecii-vecilor, Amin!
Silviu Rațiu
