Într-o țară europeană (!), anul trecut a însemnat, printre altele, peste 17.000 de copiii dispăruți.
Nu ştim câți din ei au fost găsiți. În viață. Câți au mai primit o șansă să crească alături de familie. Nu în pădure, nu în guri de canal, nu pe peroane de gară sau la marginea unor gropi de gunoi.
Dar câți or fi murit?
(Să fim atenți, e vorba de o singură țară. Una dintre cele mai mici, ca populaţie.)
Pare că ne-am trezit că sunt prea mulți copii în lume.
Şi, dacă avem o problemă, se impun şi măsuri. Soluţii. Cât mai simple şi mai eificiente. Oricât ar costa.
De pildă, să dispară, „dacă așa vor ei” – zic unii, în numele „noului val” în materie de educație.
„Lasă-i dom’le, să se simtă liberi… să-şi împlinească personalitatea… să vadă și ei ce-nseamnă viața…”. Sentinţe scuipate nonşalant peste umăr de tot mai mulţi specialişti în educaţia unui miserupism zgomotos, tălâmb, dar plin de sclipiciuri „neoliberale”.
Da, dar dacă au ales să fugă de-acasă, casa aia s-o mai fi putând fi numi „acasă”?
Și-apoi, să fie ăsta cel mai potrivit mod de a-i învăța pe copii ce-nseamnă viața?! Să nu mai existe cale pentru a-ţi dezvolta personalitatea decât alegând să-ţi părăseşti familia.
Desigur, ai putea să te întrebi: care familie?
Alţii n-apucă să fugă. Pentru că sunt uciși. Răpiţi, mai întâi, iar mai apoi, omorâţi. Cu sânge rece. Cu, sau fără cereri de răscumpărare.
La urma urmei, moartea e moarte, fie că-i pe bani, fie că e „din partea casei”.
Ce să mai vorbim de cei trimiși în moarte. Cu o centură de explozibil în jurul brâului, cu ditamai pistolul mitralieră în mânuţa care nici n-a apucat să-nveţe mângâiatul.
În numele unor „idealuri” pentru care tu, om matur, nu-ţi iei osteanala să te jertfeşti. O faci „prin procură”!
Alteori, îi împingem în moarte. Cu bună ştiinţă ori pentru simplul motiv că nu ne pasă. De ei, de gândurile lor, de micile lor dorinţe şi de marile lor aşteptări. Pur şi simplu, zicem că nu-i mai putem înţelege – sunt mult prea „complecşi, dom’le, nici nu-ţi dai seama” – şi cu asta ne-am spălat pe mâini.
Numai în România s-au sinucis, în ultima vreme, câteva sute de copii. Nu cred că au făcut-o de prea mult bine. Nici sastisiţi de prea multă dragoste a celor din jur.
Părinți? De obicei, plecaţi prin străinătăţuri. La muncă. Să facă bani. De înmormântare!
Familie? De unde atâta belşug de tandreţe, de afecţiune, de timp pe care să-l acorzi unuia care abia de a început să silabisească viaţa?!
Ar mai fi cei ucişi chiar înainte de a vedea lumina zilei. (Aici românii se bat pentru titlu. Adevărați campioni.)
Holocaustul de pe vremea lui Irod cel mare pare o joacă de copii pe lângă cifrele raportate, an de an, în dreptul indicatorului „întreruperi de sarcină”.
Ce frumos: „întrerupere” de sarcină! Să fim serioşi! Când vorbim de întrerupere, se cheamă că, mai încolo, procesul ar putea fi reluat. Pe când în cazul avortului…
Când e să ne ferim obrazul să nu crape de ruşine, suntem adevăraţi poeţi!
Pe meleaguri mioritice, o nouă modalitate de a „omorî” copii: îi uităm! Sunt pline maternitățile, ca la ghişeul de „obiecte pierdute”. Dar și azilele ori centrele de primire.
Un bebeluș – un „obiect” bun de lăsat de izbelişte. Unii pretind că o fac din generozitate: „lasă că sunt atâţia care-şi doresc şi nu pot…”.
Pe tot cuprinsul globului, purtând nume din ce în ce mai sofisticate, războaie, răzmerițe, reglări de conturi ori simple încăierări, lasă în urmă prăpăd, ruine și munți de cadavre. Cele mai multe – copii. Unica lor vină: că s-au născut.
Şi câte n-ar mai fi de zis!
Omenirea s-a trezit că-i prisoseşte viitorul. A apărut un sindrom cronic al prezentului, nebunia zilei de azi cu orice preţ. „Carpe diem” cu de-a sila!
Chiar de-ar fi că mâine, dacă o mai fi să vină, să nu mai găsească nimic.
Cât despre poimîine…
Silviu Rațiu
Iunie, 2015
