Să nu ne amăgim, armele există și în timp de pace.
Atât. Există și tac. Sau, cine știe, dorm?!
Adevărul e că, în realitate, armele, dacă dorm, o fac iepurește. Să poată fi gata la cel mai mic semnal.
Cunoscând firea omului, îți pui întrebarea: oare de s-ar ajunge să dispară, într-o bună zi, toate armele, dar chiar toate, de orice tip ar fi ele, ce-ar face el, omul, începând de a II-a zi? S-ar apuca să joace hora păcii de la un capăt la altul al Pământului, punându-și coronițe de albăstrele pe cap?
Ce frumos ar fi?!
Dar stai, că n-ai cum să cureți Pământul de TOATE pietrele, cât de mici ar fi ele, iar un crăcan pentru o praștie, găsești chiar fără să vrei?!
Ce să mai vorbim că, atâta vreme cât vor exista păduri – ba, chiar să rămână un singur copac! – o bâtă pe post de ciomag se va găsi fără prea multă trudă.
De ce ai folosi-o în chip de toiag, pentru unul aflat în nevoie, când foarte bine poți să-i dai una în cap și treaba-i terminată?!
Și-atunci, te întrebi, ce șanse are omul să trăiască în pace?
Unde s-o caute?
Într-un singur loc: în inimă.
Din inima omului ies toate lucrurile – ne spune Cartea Cărților: și cele bune și cele rele. Și războiul și pacea. Mai mult războiul și cele rele.
N-a spus Ieremia –profetul lacrimilor – că inima omului este „nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea”?
Și, cu toate astea, e loc acolo și pentru pace.
Sau, doar pentru iluzia ei.
Silviu Rațiu
Iunie, 2014
