Iată o știre care merită toată atenția: la Congresul PSD de zilele trecute, (încă) prim- ministrul Marcel Ciolacu a declarat cuprins de entuziasm: „Reînnoirea României va începe cu reindustrializarea ţării. România trebuie să devină în 10 ani unul dintre principalele hub-uri tehnologice şi industriale din Europa. Acesta trebuie să fie planul nostru de ţară: industrie – producţie – export“.
Nu știu dacă au fost aplauze, dacă au fost și furtunoase și dacă au fost urmate și de urale, dar mie mi-au revenit în memorie imagini vechi, din alte vremuri, despre care mi-am închipuit că vor fi apus pentru totdeauna.
Dar, uite că n-a fost să fie. La peste trei decenii de la ceea ce am numit, optimiști, căderea comunismului, sloganele patriotarde și triumfaliste revin. Congres cu mii de delegați, trimiși – cei mai mulți – doar ca să întărească mașina de aplaudat – programe din care lipsește cel mai important lucru: buna măsură, simțul realității, „alegerea” în funcții de conducere a unor persoane paralele cu realitatea României de azi și un candidat la funcția de Președinte al țării care, nici până azi, nu a reușit să facă dovada decentă și credibilă, că are… bacalaureatul. Pe care, zice omul nostru, l-a „terminat” atunci când a terminat… liceul.
Da, au trecut mai bine de 30 de ani de când un premier de tristă amintire înfiera industria românească, numind-o „o grămadă de fier vechi”, sentință urmată, într-o învolburare irațională de operațiunile „marea și mica privatizare”, care au însemnat, practic, anihilarea a tot ceea ce ființa la acea dată ca industrie pe teritoriul României.
Nu a existat, practic, nici o analiză lucidă, nici un proces cât de cât argumentat de selecție: totul a fost pur și simplu aruncat la gunoi. Și când spun asta mă gândesc la faptul că, în adevăr, fabrici, uzine, combinate, au fost transformate cu o iuțeală de neimaginat, în grămezi de moloz ce a fost, apoi, aruncat la gunoi.
N-a contat nimic: nici că unele din acele obiective industriale numai ce fuseseră modernizate, că altele produceau, cu profit, pentru export, că la acea data țara dispunea de resurse pentru a asigura modernizarea treptată a acelor capacități care, în felul acesta, ar fi putut produce în continuare!
Iar faptul că, în felul acesta, au fost pur și simplu „puși pe butuci” milioane de profesioniști cu o calificare indiscutabilă e doar un fel de cireașă pe tort.
Am avut ocazia să citesc un docment, prin 1992, în care ambasada SUA la București încuraja potențiali investitori americani aducând ca argument forte calitatea superioară a forței de muncă a românilor. Această forță de muncă a fost risipită în vânt, alungându-i pur și simplu pe acești oameni din țară. Această adevărată armată super calificată a ajuns într-un timp incredibil de scurt să populeze fermele de căpșune ale Europei de vest!
Iar acum, se trezesc vajnicii promotori ai „viitorului de aur” al României că vor să… reindustrializeze țara.
În regulă, se pare că ar mai exista câteva ruine pe ici, pe colo, prin țară, m-aș putea gândi și la faptul că, potrivit promisiunii lui Marcel Ciolacu, se vor găsi niște resurse financiare care să susțină efortul de a reconstrui o structură altă dată răspândită destul de armonios pe teritoriul țării. Sunt sigur că s-ar găsi și utilaje, aparatură, tehnologie modernă cu care să se echipeze construcțiile odată ridicate.
Dar mai rămâne o problemă. Una de o importanță secundară în ochii elitelor politice postdecembriste, cărora – este limpede ca lumina cerului – nu le-a păsat de acest aspect nici cât negrul sub unghie.
De unde vor fi găsiți oamenii care să pună în mișcare toată hardughia pe care, zice PSD-ul, o vor ridica cât ai zice pește?!
De unde forța de muncă, mai întâi în expresia ei fizică? De unde muncitori, tehnicieni, ingineri care să aibă nu numai cunoștințe dar și experiență practică la zi?
Să ne aducem aminte cum a fost făcut praf învățământul profesional – pe vremuri o sursă inepuizabilă de meseriași pricepuți. Să ne aducem aminte că învățământul universitar s-a orientat spre domeniile – foarte puține – în care mai exista cerere pe piața internă a forței de muncă. Dar să nu uităm – lucru ce se vede și în aceste zile – de „exportul” de forță de muncă calificată care are loc și în prezent, sub oblăduirea diverselor guverne de toate culorile, inclusiv PSD.
Marcel Ciolacu dorește reindustrializare, recunoscând prin asta, implicit, că s-a greșit atunci când industria – așa cum era ea – a fost făcută una cu pământul.
Întrebarea care rămâne este CU CINE?
Silviu RAȚIU
