De când cu trăgătorul turc care, vorba aia, a venit, a văzut și a câștigat, devenind peste noapte o stea a internetului, au început să apară tot felul de băgători de seamă și sunetele lor, bruind buna recepție a celor care văd în toată această poveste doar o nouă „revoluție” a normalului într-o lume prea avidă de scandal.
Nu spun nici o noutate atunci când scot în evidență faptul că internetul a declanșat energii altminteri necunoscute până acum și, ca atare, nebănuite de nici unul dintre noi.
Printre alte lucruri, ne-am trezit și noi, „useri”-i că avem posibilitatea să ne exercităm libertatea de a cuvânta asemeni celor din Hyde Park-ul londonez, fără să ne poată opri oricine, să ne exprimăm după cum voiește bună pohta noastră și asta la orice oră din zi și din noapte, cu sau fără perdea, așa cum ne vine la gură.
În numele lui „e democrație, e libertate, fac ce vreau!”, oamenii își ocupă timpul cu cele mai diverse forme în care își exteriorizează sentimentele, opiniile, supărările sau, uite, bucuriile, e o bogăție uluitoare – uneori copleșitoare, alteori reușind să te adoarmă.
Așa cu povestea tomnaticului trăgător cu pistol venit din Turcia.
Sincer, am fost surprins când am citit pentru prima oară despre el: Turcia nu figura în „statisticile” mele sportive printre țările cu cine știe ce tradiție în sportul tirului dar, la urma-urmei, într-o lume a vitezelor supersonice, nimic nu mai este de mirare.
M-am bucurat să observ reacția unui număr însemnat de oameni care au salutat rezultatul, dar mai ales calitatea performanței acestui personaj smerit, absolut „normal”, de cotidian, cu un zâmbet în stare să topească și cele mai groase calote de gheață ce ne separă unii de alții și mi-am zis, asemeni altora, ei da, așa ceva merită măcar și o strîngere de mînă… „on line”, un salut fluturat cu pălăria, ceva care să ne aducă aminte că una din nevoile noastre esențiale, ca spiță umană, este solidaritatea.
Apoi a apărut o (?) postare măciucă, un protest venit de nici nu se știe unde, care ne imputa că ne-am ploconi – slugarnici – în fața… turcului și că, prin asta, ne-am descalifica irevocabil la disciplina patriotism. Că de Sorin Babii „al nostru” nici un cuvânt nu s-a spus, că de alți campioni români numai că nu ne lepădăm și altele asemeni.
În adevăr, opinia publică autohtonă adoptă, în general, o atitudine cel puțin ciudată în legătură cu fenomenul sportiv, inclusiv cu cel olimpic. Ne-am cam blocat pe câteva nume pe care le pomenim și le răspomenim la infinit, iar în rest, liniște și pace.
Asta e situația și cred că ar merita o discuție privind motivele acestei stări de fapt care nu numai că nu ne onorează, dar mai ales nu ne ajută în ceea ce privește perspectiva asupra viitorului sportului ca factor de dezvoltare a unei națiuni sănătoase, puternice, virtuoase și îndrăznețe.
Pentru început, aș zice doar atât: situația face parte dintr-un proces mult mai complex la care este supus poporul român, de la 1989 încoace, și pe care nu l-aș caracteriza ca fiind ceva bun. Nici pentru acum. Nici pentru viitor.
Acuma, revenind la sportivi, da, este adevărat, pentru discursul public cotidian, în România contezi doar dacă te numești Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi și încă maximum două sau trei personalități, care, cu schimbul, alcătuiesc agenda „sportivă” zilnică. La asta contribuie cu vârf și îndesat majoritatea publicațiilor de tot felul ce se revendică a alcătui „presa sportivă”.
(Vă sugerez, de o pildă, să luați o „pagină” la întâmplare din ediția online a unei publicații cum este, să zicem „Gazeta sporturilor”, și veți putea observa că peste 60-70% dintre titluri se referă la fotbal – cu note speciale, abundente, despre viața personală a fotbaliștilor, a amantelor, soțiilor lor – iar despre alte ramuri ale sportului, cu țârâita și sub presiunea clipurilor publictare. Am încercat, zilele acestea, să găsesc informații despre Jocurile Olimpice, despre rezultate, cronici, reportaje… să fim serioși.
Despre campioni de legendă – mondiali, olimpici – la discipline unde, altă dată, România se afla în fotoliul de lider, mai nimic. Despre faptul că echipa de handbal băieți a României a cîștigat titlul mondial de 3 ori, am apucat să citesc ultima oară nici nu mai știu în urmă cu câți ani.
De cînd a trecut la cele veșnice, până și Ivan Patzaichin – nemuritorul – a dispărut din social-media sportivă.
Despre un Leon Rotman sau despre o Viorica Viscopoleanu, sau despre uriașele Mihaela Peneș sau Lia Manoliu ați mai auzit ceva, o vorbă colea? Cine or mai fi și aceștia?!)
Mă întorc la pretextul meditației mele și zic, e o mare nedreptate să vrem să-l marginalizăm pe valorosul și atât de exemplarul sportiv turc doar pentru că e… turc și doar pentru că, în oglindă, noi l-am avut pe Sorin Babii, pe care nu turcul ne-a silit să-l uităm ci noi înșine am ales să o facem!
Dar și mai mare e nedreptatea pe care o facem, la nivelul vieții noastre cotidiene, că ne lăsăm târâți într-o spirală care înseamnă ștergerea din memoria colectivă a atâtor și atâtor elemente ce țin de istoria noastră, de devenirea noastră și de imperativul de a ne păstra integri, cu personalitatea ce ne-a fost lăsată moștenire de înaintași și pe care, la rândul nostru, va trebui să o transmitem celor ce vin după noi, încât ar trebui să ne facem un obicei zilnic de a le vorbi copiilor, nepoților dar și unii altora, despre eroii noștri – de tot felul și din toate timpurile – măcar despre numele lor și despre modul cum au reușit ei să ne rămână în istorie.
Avem nevoie de o cultură a eroilor – inclusiv a sportivilor de legendă – pentru că numai așa ne vom păstra numele, numai așa ne vom păstra rădăcinile pe care istoria a așezat atâtea cununi de lauri cu care avem dreptul și datoria să ne mândrim.
Să te mândrești cu ceea ce înaintașii au adus ca prinos pentru devenirea ta, dar și cu ceea ce tu, cel de azi, te osârdești să lași în urmă ta, iată un mod în care ne putem concepe viitorul!
De ce nu ne-am uni mâinile împotriva celor care vor să ne facă să uităm?
De ce n-am începe s-o facem chiar de azi?!
Cu Sorin Babii, dar și cu Diana Mocanu, cu Emilia Eberle (!), și cu atâția alți eroi de care aproape că am și uităm de-acum!
Lista e, de acum, deschisă!
Silviu RAȚIU
Un articol excepțional!!! Vă felicit și vă mulțumesc, d-le Rațiu!