„Și totuși există iubire”…
Deși devine din ce în ce mai greu, cred că Adrian Păunescu a știut – și cu această poezie – ce vrea să spună.
Chiar dacă o mulțime de capete înfierbântate se chinuie, în fiecare zi și cheltuind averi incomensurabile, să ucidă iubirea, ea există și va exista. Până la capăt!
Luni dimineața, prima zi de școală.
Eu, pensionar încă „tînăr”, încerc să mai răpesc soarelui câteva raze rămase de pe urma arșiței ce dogorea Pământul cu doar câteva zile în urmă.
În parcul de pe malul Mureșului, umbrele verii se furișează în foșnet de frunze deja ruginii.
E liniște în parc.
O liniște oarecum nefirească după dezlănțuirea de copilărie veselă a vacanței abia încheiate.
Băncile, cele mai multe din ele neocupate, plutesc, parcă, în aburii unor iubiri trecute. Ici-colo, câteva sălcii despre care nu am știut niciodată dacă se pleacă spre luciul apei pur și simplu că le place ori pentru că li s-a spus că așa sunt fotogenice. (Chiar așa, de ce or fi preferând unii să zugrăvească numai chipul unor femei cu obrajii scăldați în lacrimi, când, Doamne, ce minune este zâmbetul plin de promisiuni al unei tinere ce aleargă, uite, pe malul apei, cu părul despletit?!).
Să te plimbi acum prin parc e prilejul cel mai potrivit pentru tot felul de rememorări. Ce de amintiri se înghesuie în fața ochilor, ce trăiri cu gust și mireasmă plăcută!?
Mureșul – ca un om bătrân și confuz câteodată – își poartă povestea negrăită, în vreme ce cârduri de păsări gureșe se zbenguie în voie tulburând luciul și așa zbârcit al apei.
S-ar zice că totul e pregătit de niște pictori impresioniști, veniți să scormonească prejmile, doar-doar mai descoperă niște nuanțe, pete cât de mici de culoare cum nu au mai așternut alții, înaintea lor, pe pânze…
Ce liniște ciudată!?
Și totuși…
Dintr-un capăt al aleii, imaginea – vagă, încă – a unuia care, parcă, împinge un cărucior.
Și care se apropie. Și care devine tot mai clar – un tânăr care, în adevăr, împinge agale, un cărucior.
În cărucior, dumnealui – prințul. Mai exact, prințișorul.
Cufundat în somn de zici că i-au cântat adineaori niște îngeri.
Apoi, dintr-altă parte, un alt tătic. Purtând în cârcă un vajnic apărător al viselor senine, netulburate decât de cântecul unor păsări întârziate. Iar lângă el, o femeie tânără și frumoasă, ducându-și odrasla în brațe – imagine iconică a unei maternități pe care nu știm niciodată să o prețuim cum și cât trebuie.
Încet-încet, în jurul meu, ca la un semn, părinți și copii – un tablou pe care, de nu l-aș vedea și i-aș auzi armoniile, l-aș putea confunda cu o scenă bucolică dintr-o pictură pitită într-un colț de muzeu.
Părinți și copii. Tot mai mulți.
Neașteptat de mulți!
Frumoși și mulți!
Să fi fost liniștea aproape nefirească a acelei dimineți de început de septembrie, să fi fost nostalgia recent încheiatei vacanțe, nici nu știu. Ce este sigur e că am avut revelația unui fapt a cărui magnitudine scapă prea multora dintre noi.
În jurul nostrum se nasc copii! Și nu puțini!
Tineri frumoși și cuminți, trăindu-și, aș zice aproape cu candoare, marea aventură a devenirii lor într-o nouă calitate a ființei lor: aceea de părinți.
Binecuvântată aventură! Binecuvântată călătorie!
În jurul nostru, zgomot de războaie, de cutremure, strigăte de jale, bocete prelungi, dar și de vorbe goale – avalanșă de ele! – zornăit de arginți calpi – succesiuni de imagini apocaliptice. Ar zice unii că se apropie sfârșitul…
Și totuși, mai există nădejde.
Cât timp mai există părinți și copiii lor, înseamnă că mai există iubire.
Iar dacă există iubire, există și nădejde.
Să ne păzim iubirea!
Cu inima, cu mintea, cu sufletul!
Silviu RAȚIU
