Ziarul electronic al arădenilor

Sever Săsărman – sau cum să înalți truda spre virtute

Nu știu câți dintre cei ce vor citi acest eseu îl cunosc, în persoană, pe Sever Săsărman. Este și ăsta un motiv pentru care am ales să scriu, din nou, despre el.

(Într-o lume în care impostura gălăgioasă face legea, modestia, conștiința propriei valori sunt considerate ca semne de slăbiciune. Din această pricină am ales, de altminteri, să derulez acest proiect despre „oameni din preajmă” – oameni care, în viață fiind, îi poți cunoaște, îi poți grăi, îi poți privi în ochi și-i poți îmbrățișa, pur și simplu. Ca semn că iei la cunoștință de ceea ce este el și ce face și, poate, îl prețuiești pentru toate astea.)

Sever Săsărman mi-a fost coleg o vreme, dar a ales să părăsească o țară unde, pentru el, cuvântul „împlinire” a fost, practic, interzis. Să vii cu un titlu de laureat al unuia dintre cele mai importante festivaluri internaționale de artă contemporană, găzduit nu oriunde, ci la Paris și să fii primit cu augustă indiferență, ba, pe alocuri, chiar cu ostilitate – și asta în mod repetat – să fim de acord, e mai mult decât un afront. E o invitație mai mult decât explicită „Hai, lasă-ne în pace! Ce te pretinzi tu când n-ai școală!?”.

Da, au fost și, din păcate, mai sunt locuri – nu puține în România – unde „titula” din patalama ține loc de har. Chiar și dacă, prin har, pur și simplu, cineva reușește să urce Everestul.

Opera lui Sever Săsărman – fiu adoptiv al Aradului, alungat și nicicând reprimit din inimă – este cunoscută și apreciată peste tot unde arta (mai) înseamnă ceva. În lumea bună a picturii – mă refer, bref, la Franța, Italia, Canada, Japonia, Elvetia – i se deschid ușile marilor săli de expunere, adevărate temple ale artei. Ce-i drept, după 1990, i s-au deschis ușile și pe la noi, găzduit fiind de muzee din Iași, Cluj, Timișoara și, când și când, chiar la… Arad.

Când m-a chemat, cu o jumătate de veac în urmă, în atelierul său, am acceptat cu gândul că nu e frumos să refuz un coleg. Atât. La urma – urmei, ce puteam pierde altceva decât, să zicem, o după-amiază în care, oricum, nu eram programat să fac altceva.

Aveam să descopăr un spațiu în care pluteau aburii unei dimineți din meleaguri năsăudene pe care Sever le-a luat cu el, în tinerețe, când a plecat „la oraș”, să-și desăvârșească  visul. Și ce dacă, pentru asta, a trecut, mai întâi, prin furcile caudine ale unei facultăți de științe juridice?! Sau, poate, a fost nevoie de acest parcurs printr-un univers construit pe ideea de just, de drept, de norme riguroase, de nevoia echilibrului, chiar imperfect, dintre bine și rău, dintre lumină și adierea plăpândă a nopții.

Dacă mă gândesc bine, trebuie să accept că Sever Săsărman a știut că va trebui să deslușească, pentru uzul propriu, tainele universale ale mecanismului cosmic ce ține balanța curcubeului în echilibru. Altfel nu ar fi ajuns să dobândească îndrăzneala de a asocia culorile în modul atât de insolit în care o face în lucrările sale, construite ca rezultat al unei osteneli aparente. Ai zice că Sever Săsărman ostenește îndelung, ca un alchimist într-un laborator cocoțat, singuratic, în vârf de munte.

Dar nu, Săsărman este o ușă deschisă, o mână prietenă, mereu întinsă în căutare de interlocutori cu care să poată împărtăși festinul culorilor așezate pe pânză. Iar restul, e povestea unei cariere presărată cu premii, cu invitații mai mult decât onorante, de expoziții fără număr, de semne vizibile ale prețuirii celor care, având ochi să vadă, au descifrat mesajul intens al artistului: iubesc tot ce este omenesc pentru că știu că și eu sunt iubit de Creatorul meu!

Ajuns de acum la o vârstă (în iunie anul acesta a împlinit 90 de ani) când întrebările dobândesc – sau ar trebui să o facă –  aromă de vin odihnind în butoi de stejar, în vreme ce răspunsurile se lasă așteptate mai mult dintr-un soi de cochetărie decât din pricina cine știe căror adâncimi de nedeslușit, Sever Săsărman își continuă truda în a redefini, iar și iar, culoarea – când picurând, când șiroind ori izbucnind ca un torent de lavă – din lumină.

O face, și acum, cu aceeași simplitate, luminată de un zâmbet care s-a desenat – numai el știe cu ce preț – de-a lungul anilor în care a șlefuit sensurile ostenelii până ce a ajuns ca tot ce iese de sub penelul lui să trimită, simplu, în sus, înspre Izvorul nesecat al Harului.

Chinul creator urcat, prin credință, la înălțimea Virtuții.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.