Un incident relatat recent pe social-media mă îndeamnă să pun în discuție o problemă cu care, de pe la 1990 încoace, românii par să aibă serios de furcă.
Spun „de pe la 1990 încoace” din pricină că, înainte, acest subiect era foarte frumos dezbătut în conferințe, seminarii, adunări generale și altele la fel, în vreme ce în viața cotidiană fiecare din noi întâmpina mai mici sau mai mari probleme, după modelul „teoria ca teoria, dar practica…”.
Și ca să n-o lungesc, am să încerc să vorbesc astăzi despre libertate. Mai exact despre relația dintre libertatea „mea” și libertatea „celuilalt” sau, mai cuprinzător, a „celorlați”. Pentru că, să fim de acord, libertatea este, deopotrivă, un atribut al persoanei, dar ea se interferează, în exercițiul ei cotidian, cu colectivitatea în care eu, titular al dreptului de a mă exprima, de a trăi, de a decide liber, mă aflu și îmi trăiesc existența vremelnică pe Pământ.
Cum spuneam, am început să mă gândesc să aștern câteva gânduri despre libertate, după ce am citit știrea postată pe social-media despre un incident petrecut într-un supermarket din România.
Cică, ajunsă la casieria magazinului, o mămică s-a gândit că ar fi bine dacă ar demara o lecție de viață pentru băiețașul ei, pe care s-a apucat să-l învețe cum să așeze mărfurile cumpărate în plasele cu care veniseră la cumpărături. Potrivit mamei, a urmărit ca, cel mic să învețe chiar de la o vârstă fragedă să ia parte la diferite activități și să ajute. Adică, să se manifeste responsabil, cum ar veni.
Nimic rău în asta, numai că, demersul educativ al mamei a avut drept consecință formarea unei cozi considerabile, oamenii fiind nevoiți fie să aștepte până „lecția” va fi luat sfârșit, fie să aleagă o altă casierie, dacă așa ceva exista și dacă, nu cumva, și acolo…
Ei bine, cei adunați în spatele mamei-educatoare au ales să se revolte, cerându-i acesteia să înceteze și, în felul acesta, să le ofere posibilitatea ca și ei să-și poată încheia cumpărăturile în timp rezonabil.
Reflectând la cele întâmplate, mi-au venit în minte spusele filozofului John Stuart Mill – reluate, la un moment dat, și de Ioan Rațiu, campion al eleganței și al bunului simț din viața publică românească de după 1990 – „ Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia”.
Am mers mai departe și am descoperit o definiție sintetică potrivit căreia libertatea reprezintă „posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință”.
Cu alte cuvinte, un om poate fi socotit liber atunci când are posibilitea de a acționa nestingherit după cum îi este dorința sau după cum decide el că ar trebui să o facă pentru a se simți împlinit.
Sigur că da, acest lucru este valabil numai dacă vom adăuga o nuanță esențială: omul nu trăiește de unul singur pe lume. El se definește pe sine numai dacă îl privim ca fiind integrat într-un ansamblu de relații guvernate de cutume, norme, legi – un sistem de reguli care-l condiționează și îi conferă un loc al lui și în limitele căruia el se poate manifesta liber.
Doar că „locul” acesta nu este unul izolat, undeva într-un „no mens land” în care nu mai există nimeni altcineva. Este un truism să spunem că omul este generator și produs al relațiilor sociale care-i condiționează, prin natura lor, inclusiv libertatea. Adică, omul își „consumă” libertatea în strictă dependență de mediul în care și-o poate exercita. Așa se face că, liber fiind, omul nu trăiește într-o lume anarhică.
Așa ajungem, din nou, la John Stuart Mille și la ceea ce el a definit ca fiind spațiul în care fiecare dintre noi se poate manifesta liber: ești liber atâta vreme cât acțiunea ta nu interferează cu libertatea celuilalt. A celui alături de care, împreună cu care, trebuie să îți împlinești menirea!
Concret, mama care a dorit să își ajute copilul să deprindă ceva din ceea ce înseamnă responsabilitate cotidiană s-a manifestat ca o ființă liberă, deoarece a procedat după propria voință și în concordanță cu dorința ei legitimă. Ce poate fi mai de apreciat decât dorința unui părinte de a-și crește copilul în spiritul unei responsabilități angajate?!
Și, la urma urmei, de ce să blamăm pe cineva care are spirit de inițiativă și creativitate? Vrem să avem copii care-și asumă în mod conștient rolul în societate? Atunci să facem bine să-l confruntăm în mod nemijlocit cu rigorile vieții „în societate”; să-l învățăm ce înseamnă să fii liber!
Pînă aici, toate în regulă!
Numai că, ce să vezi, libertatea pe care și-a revendicat-o această mamă a intrat în conivență cu libertatea celorlalte persoane care erau îndreptățite să acționeze după propria dorință care, să fim de acord, era cel puțin la fel de legitimă: aceea de a avea acces la casieria magazinului. Fără să trebuiască să participe sau chiar și doar să asiste la lecția de educație socială a mamei pe cât de inventivă, pe atât de nepăsătoare față de nevoile – perfect legitime – ale celorlalți.
Să nu vorbim și de libertatea casierei, care, sunt sigur, ar fi dorit să-și termine cât mai rapid treaba.
Aici s-ar putea ca unii să considere că, la urma-urmei, ceilalți ar fi putut să aleagă să caute o altă casierie și să o lase pe inventiva mamă să-și finalizeze cursul intensiv de împachetat cumpărăturile. Adică, să renunțe benevol la ceea ce, pentru ei, a reprezentat libertatea de a alege acea casierie și de a se putea folosi de ea fără alte eforturi ori impedimente.
Numai că, atunci, ei ar fi fost în situația de a accepta să li se încalce libertatea printr-un abuz, caz în care atitudinea mamei nu ar mai fi fost compatibilă cu ideea de libertate. Un abuz nu va putea fi validat niciodată ca fiind o manifestare a libetății.
Aparent, analiza ar putea fi apreciată ca folosind o situație premisă minoră.
Pot fi de acord cu asta.
Doar că, atunci când vorbim de libertate, ar trebui să înțelegem că dreptul fiecărui individ de a se manifesta, de a beneficia de libertate, nu poate fi limitat. Nu poate fi considerat, niciodată, prea mărunt și nu poate fi raportat la unități de măsură fără riscul de a-l anula.
Iar atunci când vorbim de „anulare”, ea nu este nici mică, nici mare, nici aproximativă. Ea este o suprimare pură și simplă a ceva ce, cu o secundă mai înainte, exista.
O să-mi spună unii că m-am împiedecat într-un detaliu, iar eu am să le răspund: să nu uităm că drumul către iad e pardosit cu… detalii.
Bref, libertatea ori există, ori nu!
Chiar și atunci când ne trezim stând la o coadă pentru a ne plăti niște amărâte de cumpărături. Sau, poate, tocmai acolo e nevoie de ea mai mult.
Silviu RAȚIU
