Primim spre publicare: In memoriam Maria Pavnotescu

S-a născut în 7 iunie 1934 la Gura Ocniței, absolvind Liceul Comercial din Arad în 1952.

A dorit să urmeze Literele, dar originea socială „nesănătoasă a împiedicat-o fiind admisă la Facultatea de istorie din București, și după un an în paralel, a urmat și secția de limba și literatura română a Facultății de Filologie, absolvită în 1957.

N-a fost reținută la Facultate, cum se preconiza, fiind respinsă tot datorită dosarului (origine burgheză și căsătoria cu un fiu de preot).

Și-a început lunga carieră în învățământ, repartizată întâi la Liceul din Găiești și după 2 ani transferată în București, la Liceul nr. 27, apoi, pentru aproape treizeci de ani (1969-1997) la Colegiul Național Sf. Sava a predat limba și literatura română și literatura universală.

În 1976 și-a susținut doctoratul condus de prof. Dumitru Micu, cu teza: Direcții în poezia actuală, publicată în 1977. Și după 1997 a rămas aproape de învățământ, având cursuri la Facultatea de Teologie, la un Liceu particular și la Liceul Grigore Moisil (aflat aproape de domiciliul propriu).

A fost o profesoară de excepție, profesând peste o jumătate de secol, trecându-i prin mână, dar mai ales pe sub ochii generoși și sufletul mare, zeci de generații de adolescenți, mii de tineri, ajunși în viață oameni de excepție în știință, cultură, artă, politică, performând în ţară și pe meridianele lumii ca matematicieni, fizicieni, chimiști, medici, scriitori, artiști, regizori, pe care i-a modelat, ajutându-i să-și descopere vocația: „i-am convins că trebuie să citească. Încurajam introspecția, îi ajutam să înțeleagă că, numai analizând ajung la soluții… depășeam programa, dezvăluindu-le existența proustienilor români.

Intuiția formată la orele de poezie i-a ajutat să pună diagnostice, pe matematicieni să emită judecăți de valoare în alte profesii.

De aceea îi iubeam pe toți, din serii și clase diferite și eram fericită, deși tonuri elegiace mă înconjurase din cauza unor nemulțumiri care se adunau. Scrutam totuși întunericul căutând liniile de portret ale fiecăruia, dintre cei care m-au bucurat și mi-au luminat ființa” (, p. 145).

Este mărturia de credință a unui magistru autentic, care pentru generații de discipoli a elaborat manuale de limba și literatura română, pentru clasele a X-a, a XI-a și a XII-a, în ediții diverse: 1980, 1983-1993, 1996, îndrumare nu numai pentru elevi, ci și pentru promoții numeroase de cadre didactice la început de carieră.

A publicat sinteze didactice: Dosar de lectură – Bacalaureat, dar și volume de critică și istorie literară: O istorie a poeziei românești, Istoria prozei și a dramaturgiei românești de valoare incontestabilă, vădind apetența pentru toate genurile literare, vocația critică și de dascăl de literatura română.

Cărțile sale confirmă abundența informației, autenticul spirit enciclopedic în ce privește istoria modernă și contemporană a literaturii române, rigoare critică și pertinentă argumentativă, capacitate analitică, fiind pregătite prin colaborări cu cronici la reviste literare: Contemporanul, România literară, Convorbiri literare, Viața românească, Gând românesc.

Profesoara de excepție a fost dublată de creatorul de vocație, scriitor poliedric: critic și istoric literar, prozator și mai ales poet, debutând în 1960 cu un volum de „Poezii” și adăugând prin vreme: Paradis Arhaic (1969), Anotimp (1977), Galeria cu antichități ( 2013).

Singurul roman „Viața ca reprezentare”, Ed. Junimea Iași, 2012 se circumscria prin „elementele biografice, prezentarea realității interioare, însemnările zilnice într-un spațiu și timp” (p. 6) creației de frontieră, prin cele 13 scrisori cu țel terapeutic (opera calma „disperările”) în care „Himere se țineau lanțși mă tulburau nespus până m-am rătăcit cu desăvârșire.

Am devenit o reprezentare a mea. Disimulam cu distincție într-un scenariu revelator pentru noua mea viață” (p. 8).

Ideea „vieții ca reprezentare, mai mult sau mai puțin verosimilă” este obsedantă în romanul epistolar, „Jurnal epicizat în care se îmbină proiecțiile minții și cele ale sentimentelor, ca semne ale unor stări care au fost”, bildungsroman ce figurează formarea protagonistei printr-o biografie ca un poem al vârstelor: copilăria și adolescența dominate de necruțătoarea poliomelită cu sechelele ei pentru toată viața, tinerețea fără darul iubirii, dar suplinită de harul profesorilor, generozitatea atâtor colegi și prieteni, printre care trona Nichita Stănescu, familista devotată cu fiică de excepție – Roxana și nepoata Arina și profesoratul la celebrul Colegiu Sf. Sava, unde pedagogul i-a sporit prestigiul urmărind cum „Cartea și ideea românească urcă scara de marmură a paltului culturii naționale” (p. 145).

Poeta debutase devreme, se afirmase cu o lirică subiectivă, pentru care creația este confesiune prin care stă de vorbă cu ea însăși, cu propriul suflet, cu Dumnezeu, de la care are harul, înscriindu-se neomodernismului de care era legată prin naștere, formare și convingeri estetice, aparținând generației deceniului 70 cu Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Emil Brumaru, Mircea Ciobanul, dar asimilând elemente din marea poezie inter și postbelică, deprinzând lecția lui Lucian Blaga, Ion Barbu, Alexandru Philippide și, firește, Eminescu.

„Galeria cu antichități” este fructul copt în amurgul toamnei încărcat de reverii, fantazări nostalgice, meditații melancolice pe marginea timpului ce face ființa să alunece ireversibil spre neant.

În Marea Călătorie are ca vehicol memoria și visul și ca suport reflexiv existența proprie și cultura, literatura universală, filosofia ce imprimă versului vibrație, incantație psaltică, caracter de rugăciune, de cântec șoptit în amurg.

S-a stins din viață în 28 aprilie 2014, cu patruzeci de zile înainte de a împlini vârsta de 80 de ani lăsând în posteritate imaginea profesorului exemplar, a creatorului cu har a modelului autentic, de care lumea noastră are atâta nevoie.

Ironim Muntean

****

Efecte de regie

Nu mai sunt demult, iată!

De la o vreme punţile au dispărut,

Acolo unde marginile lor s-au dislocat

în absolut.

Aş fi căzut în dreapta mea şi în stânga mea,

În apă sau în prăpastie… tot una!

De aceea m-am oprit şi aştept la porţile împărăţiei,

ca întotdeauna,

să fiu primită, să-l văd pe rege

şi pe regina chinuită şi ea, în a zăbovi.

Formă tristă de a fi.

Înainte de-a muri, am mai sta.

Şi aşa se depersonalizează poezia

ce să să mai vorbim despre noi?

Când s-a spus tot,

s-au scris atâtea cărţi, hărţi cu destine

cu drumuri de apă şi pământ,

divine căi spre cerul mort.

Pudoare

Ce închipuirepoartă oglinda astăzi,

ce închegare gata săse spargă,

ce risipire prin ani!

Ce distrugere cumplită,

şi nesăbuinţă?

Treci neobservat de nimeni

care că te oprească.

Treci mai departe,

Obsedat de punţile tot mai subţiri;

Nu mai privi, în adâncul oglinzii

au rămas doar grinzi.

***

Răcoare şi larmă de vânt

coboară aerul pe pământ.

Mişcarea clatină

miere şi patimă.

Graţie, miraculoasă făptură

culori peste sâni şi zgură.

S-a răsfrânt crinul la picior

şi mirosul mă-ngroapă uşor.

Muzica de sfere leagănă iarbă şi flori.

Niciodată nu te-ai gândit

c-ai să mori?!

***

Dacă rămâneam acasă,

scriam altfel de poezie!

În lumina de sidef

trecea regina

pregătită pentru nuntă;

gravă îşi urma gândul

greu de zăpezi şi de gheţarii

veniţi de la pol, peste fluvii şi nori.

Mărgele colorate, flori sacre

stau mărturie în dimensiuni înalte,

celelalte au coborât în adânc de ape.

Vine o vreme când cobori în fântână

să alegi izvorul de otravă,

tinereţea de vremea bătrână.

Dumnezeu a aprins luna nouă

şi a umplut câmpia cu rouă.

***

Nu mai pot suporta durerea,

oriunde ar sta: în haina de catifea ,

în pantofii de lac, în rochia de voal

sau de bumbac, în inima sângerândă,

că nu se mai recunoaște în oglindă…

Poate ar trebui să mă plâng,

ca orice nătâng din mahala!

Sinceri , cu sufletul scos din teacă,

așteaptă înghețul cu ninsori și promoroacă

urcat până la frunte!

Zăbovesc tânguindu-se, răcnind peste punte.

Arina îmi spune printre suspine,

nu pleca…eu o aud,

deși sunt la poartă

în așternutul aspru ,

în lumea mea moartă.

***

Orice aș face, flacăra este rece!

În jur, camerele au înghețat,

ferestrele și gardul le-au

încorsetat cu un brâu opac,

cerul s-a ascuns dincolo de veac.

Ce o să prind din acest frig oracular,

oprit peste vreme, ceasul a înțepenit

acele nu mai sar –

în turnul bisericii

clopotul bate mai rar, fără muzică și

fără credință, spaima face ocol.

Nu va fi nici un sfârșit,

decât pentru mine,

uitată de toți aici pe pământ,

de zei și de zâne absurd de frumoase.

Ei sunt veșnici în lumea lor

cântând în cor relele prevestiri.

Am strigat în somn, marele păcat

nu m-a lăsat să dorm.

***

Când murim de tot?

Când nu mai avem amintiri!

Mormintele sunt mărunte

stau pe alei, ca niște soldați,

surori și frați fără arme,

în cazarmă claustrați.

Azi în cimitir

sub un imens patrafir

s-au adunat viii cu cei morți !

Era un miros de colaci și de vin.

Era sărbătoarea lor, sub cerul de smochin.

Și totuși au trecut

de marginea ferestrei:

peste poduri peste punți

– fără să știe ce este dincolo –

au acceptat fără temeri și speranțe,

poate cu înfrigurare, căutând

cheia ascunsă sub pământ.

Cred că au găsit-o, poarta s-a deschis,

spre intrare în alt vis .

Năluca celor ce a fost pe pământ,

fața s-a destins, ochi au rămas deschiși,

s-au încleștat liniști vechi,

cântecul a murit în urechi,

un zbor de sânziene

s-a amestecat printre gene.

***

Se miruie iubirea,

lacrima se subție

sub pleoapa vineție.

Trează, mai lasă să intre

cenușa de oseminte.

Scâncește ca o fiară

lumina de afară,

se apleacă de spinare

în ușă la intrare.

O! Fragedă făptură

oricât ai fi de pură

în prag o să rămâi

la râsul dintâi…

Vechea împărăție

topită în pustie

și putredă și mută

rămâne nefăcută.

Maria Octavian Pavnotescu