Nu știu ce o fi lucrat la viața lui. Dacă o fi lucrat ceva, cine știe. Nu știu nici măcar cum îl cheamă. Căci un nume sunt sigur că are. Așa cum are un chipiu aidoma celor pe care le vezi în porturile pline stup de superiahturi, aparținând, firește, unor oameni super bogați.
Ce mai știu despre el este că s-a aciuat într-o coșmelie ridicată pe malul Mureșului. O baracă încropită din deșeuri care, însă, este conectată la curent – ar fi interesant de știut cum – și care are legătură și la rețeaua de canalizare. Ciudat, dar nu imposibil într-un loc din oraș care seamănă cu o zonă crepusculară.
Își petrece zilele, fie iarnă, fie vară, acolo, fără să lase urme vizibile privitor la o activitate anume. Apare dimineața, pe la 7.00 – de ca și cum ar avea obligația semnării condicii de prezență – și pleacă spre seară, colo pe la 8 – 8.30. Uneori se ține de mână cu o femeie fără vârstă, care, nici ea, nu dă doi bani pe felul cum o vede lumea, dar ceea ce poartă e curat și îngrijit.
Vorbesc tare, ai zice că sunt surzi, se opresc din drum, gesticulează agitați, după care își reiau deplasarea, ținându-se, din nou, de mână.
Are un fel de rutină în care încap puține lucruri dacă te iei după straturile din ceea ce ar trebui să fie o grădină și care sunt acoperite cu zbegărai vechi – nu-i rost să-l vezi grădinărind – și la iarba mare care mărginește cărarea care duce spre intrarea în baracă.
Din câte lasă să se înțeleagă, îi place să-și petreacă vremea șezând pe o încropeală de laviță. Peste zi, îl mai văd bântuind prin parc, se mai oprește, când și când, zice vreo vorbă nu se știe cui – mai cu seamă înainte de masă lumea are cu totul alte preocupări și-apoi, chiar așa, să te oprești cu cineva care-ți adresează cuvântul pe o voce aspră, aproape răstită… Nici nu apuci să-nțelegi ce vrea să-ți spună că a și trecut mai departe.
Dinăuntrul barăcii răzbește, de cum ajunge el acolo, dis de dimneață, un torent de neoprit de muzică. Muzică populară, i-aș zice, dacă nu mi-ar fi teamă că s-ar putea să mă corecteze.
Ca parte a rutinei zilnice și de mai multe ori pe zi – își părăsește, pășind agitat, coșmelia. O ia pe aleile din parc, fără țintă.
Nu încetează, însă, să bolborosească, să lege sunete de tot felul – sunet să fie – gesticulează larg, de ca și cum ar încerca să convingă un partener invizibil, se oprește, ridicându-și privirea spre cer, de parcă ar invoca o divinitate, se mai și așează pe o bancă unde rămâne pironit, ca o statuie. Doar buzele i se mișcă în timp ce sunetele nearticulate se răspândesc, care pe unde.
Curios că, în timp ce el își face rondul de fiecare zi, iar în casă nu rămâne nimeni, zgomotul produs de aparatul neștiut nu încetează. Muzica țâșnește fără încetare, răspândindu-se în jur, când cu frenezia unor jocuri populare cu incantații orientale, când cu aleanul unei doine ori, mai rău, cu tristețea sonoră a unui cântec de jale. Cel mai mult se aud cântece interpretate la fluier, sunetele ascuțite sfâșiind și ultimele fărâme de liniște ascunse printre tufișuri.
El – pe aleile din parc, uneori în celălalt capăt al parcului, muzica – năvălind din coșmelie, fără încetare, cu volumul pus la maxim. Zi lumina.
„De ce lași muzica să meargă când ești plecat?”
Scrutează pâlcul de copaci care-l separă de apă, ai zice că nici nu m-a auzit, mai că-mi vine să repet întrebarea, dar nu, își întoarce privirea spre mine și își îndreaptă degetul arătător spre pieptul meu.
„A fost o vreme când era cât pe ce să mă înec. Să mă înec, vreau să zic, în liniștea care se prăbușea peste mine. Am lucrat ca paznic – nu pădurar, ai grijă! – la un pichet de pădure. O mare de liniște, nu poți să crezi cât putea să tălăzuiască de la înălțimea copacilor pe care trebuia să-i păzesc… Unde să fugă? Că de furat nu se încumeta nimeni să vină pînă acolo, drumuri nu erau, iar de-i tăia, cum să-i ducă de acolo? Să nu-mi spui de, ce să vezi, foșnetul frunzelor, de șoapta firelor de iarbă. Povești. Te obișnuiești cu ele în câteva zile și nu le mai deosebești de liniștea care, acolo, domnea netulburată. Li-niș-te, omule, li-niște-te să te strivească ca un val de tsunami prăvălit peste tine…”.
Își scoate chipiul de matelot și-l tamponează în interior cu ceva care ar trebui să fie o batistă, își aranjează o șuviță de păr și lovește aerul cu palma deschisă, nu poți ști, a văzut vreo insectă, o face ca semn de lehamite…
Muzica răzbește în continuare din interiorul adăpostului, nici vorbă s-o dea mai încet.
„N-ai cum să știi ce senzație e aceea când simți că te sufoci din pricina liniștii! Zici că ți s-au topit timpanele, că n-o să mai auzi niciodată… E groaznic! Și atunci te apuci să țipi, să urli mai încolo, înăbușit de răgușeală, nu mai știi ce să faci numai să alungi liniștea aceea cumplită. Și-un greiere de ar țârâi și ar fi ceva. Cumplit cum te poate strivi sub greutatea ei o liniște temeinic așezată. Cumplit!”
Ce bine ar fi să apară femeia aceea cu care îl văd împreună uneori. Ar mai anima atmosfera cu râsul ei răgușit, pierdut printre rotocoale de fum – fumează niște țigări greu de identificat, par să fie de clasă medie, dar cine să mai știe acum? Ar veni, poate l-ar lua la întrebări, îi aud când se ceartă pentru că ea îl acuză că ascunde băutură în baracă și o bea fără ea. Dar uite că tocmai acum a uitat să vină sau, poate, întârzie doar…
„Am plecat de acolo și am venit glonț la oraș. Știi de ce? Mi-am zis că e singurul loc unde am să pot scăpa de liniște. Unde altundeva să se adune toate sunetele stridente care-ți zgîrie urechea, care îți fac praf simțurile: sirene de salvări, de pompieri, de… hai să-i lăsăm pe ăștia în pace, scandaluri la fiecare colț de stradă, frâne, claxoane, tărăboi, copii isterici, nebunie mare… Adaugă la toate astea frenezia cu care omul de la oraș își trăiește zilele – toate astea produc un zgomot, nici nu îți dai seama, o gălăgie ce, ziceam eu, o să mă ajute….să scap de liniștea care îmi lua aerul din plămâni…” .
Și?
„Și ce? Uite-mă ce fac! M-am obișnuit și cu orașul. Acum încerc să mă las copleșit de calvalcada de sunete ce țâșnesc din aparatul pe care l-am recuperat de la gunoi cu tot cu casete, îl las să meargă toată ziua, în speranța că îmi pot umple urechile cu suficient zgomot cât să pot dormi, noaptea, liniștit. Uneori, o să râzi, funcționează, alteori… O mai las pe Leana, femeia cu care trăiesc de niște ani, să-mi zică ale ei – are o voce care poate trezi și morții – și așa reușesc să adorm. Iar apoi, dimineața, înapoi la muzica mea… Așa, închid ochii și-mi închipui o mulțime de oameni a căror respirație, al căror murmur, mă ajută să uit de liniște. E zgomotul care mă face să uit.”
Să înțeleg că urăști liniștea?
„Se prea poate, deși nu m-am gândit niciodată că aș putea urî ceva sau pe cineva… Aș zice, mai degrabă, că, pentru mine liniștea a ajuns ca o amantă posesivă, care mi s-a tot înlănțuit de gât și mi s-a vârât în pat – chemată ori nu – până ce, ți-am spus, am început să simt că mă sufoc. Mă sufoca parfumul ei, îmbrățișările ei lascive, ehe, nici nu-ți poți imagina cum știe liniștea să te îmbrățișeze. Te copleșește sub greutatea dorinței sale… Și măcar de ți-ar lăsa libertatea să pleci câteodată. Sau să plece ea, așa, pentru o vreme… Dar ea, nu și nu. Să n-o urăști atunci?”
Prin fața băncii unde ne-am așezat de o vreme, trece un cățel rătăcit de stăpân, amușinând agitat, nici el nu știe ce. Muzica continuă să se rostogolească peste noi, peste băncile goale, peste straturile acoperite cu iarbă, se scurge către Mureșul umflat peste noapte de ploile căzute în amonte, nici urmă de păsări, nici urmă de alte surse de un altfel de zgomot.
Doar aparatul acela neidentificat, hârșâitul benzilor derulându-se din casete, un fel de gălăgie semănând cu o muzică ce se vrea „din bătrâni”, dar care nu prea e, lui îi place, cu asta, zice, a crescut în copilărie, ce poți să zici mai mult.
Zgomot de dragul zgomotului, salvarea unuia care a ajuns să urăscă liniștea.
De undeva, de mai departe, orăcăitul unor broaște sfâșie liniștea ce plutește peste apa murdară a Mureșului. Degeaba, aparatul din baracă acoperă totul iar el își închide ochii împăcat și se întinde de-a lungul băncii punându-și capul la mine-n poală.
Cred că ar fi, totuși, timpul să o iau din loc.
Cine știe, poate am norocul să găsesc undeva, mai încolo, un petic de liniște.
Un susur, ceva.
Un foșnet de pădure…
Silviu RAȚIU
