Luni, 30 mai 2022, sala Regele Ferdinand din clădirea Palatului Administrativ a găzduit o frumoasă și elevată manifestare culturală: lansarea unor cărți apărute la Editura Eikon din București.
Cu acest prilej, m-am regăsit în calitate de „mandatar” al unuia dintre autori, domnul Eugen Blaj. La solicitarea autorului, am rostit o „Pledoarie” al cărei text îl reproduc în continuare, ca invitație adresată celor ce-l cunosc pe domnul Blaj să-i caute cărțile și să trăiască aventura unor lecturi care nu vor dezamăgi.
Pledoarie
Pentru frumusețea debutului întârziat, dar nu „prea tîrziu”.
Pentru dreptul de a scrie și de a face chiar sacrificii pentru a-ți fi cunoscut scrisul.
Pentru curajul de ați scoate viața la lumină: la lumina judecății de sine și la lumina judecății semenilor – cu tot ce poate însemna ea bun și rău, lăudabil, dar și de blamat – și să fi tu primul care să te blamezi.
Pledoarie pentru carte: pentru cartea scrisă, tipărită, scoasă în lume. Pentru cartea citită – înțeleasă și iubită.
Lumea contemporană reclamă o criză a cărții. O lume, ea – însăși zguiduită de crize de tot felul – clamează sfârșitul apropiat al cărții așa cum am moștenit-o de la Guttenberg. Un fost ministru al Educației încerca să ne convingă să nu mai dăm copiilor creioane, stilouri. Adio manuscrise! Adio literă tipărită. La ce bun biblioteci doldora de cărți!?
Eu nu mă tem pentru soarta cărții. Nici în general și cu atât mai puțin în România. Motivul e simplu și convingător: Înțeleptul Solomon ne atrage atenția peste timp în Cartea Eclesiastului că: „Nimic nou sub soare//și tot ce a mai fost, va mai fi…”.
E, însă, ceva pentru ce mă tem, totuși. Mă tem pentru viitorul lucrului bine făcut, fie el mașină, pâine, haină, politică, justiție… carte.
(Păstrez cu mine mereu un adagiu transmis mie de unul dintre oamenii valoroși cu care viața m-a binecuvântat – fostul judecător Ștefan Vintieler. Evocându-și copilăria, cel despre care vorbesc mi-a zis odată: „Bunicul meu obișnuia să-mi spună, pe un ton calm și socotit: auzi, atunci când cu aceeași mână poți face binele și răul, nu ar fi păcat să faci răul?!”.
De aceea, astăzi vreau să declar că, văzând ce ni se întâmplă în faptul cotidian, mă tem să nu înceapă să ne placă semi-întunericul și, mai apoi, noaptea în care binele nu prea mai are loc.
Și asta pentru simplul motiv că îmi place să trăiesc în lumină. Pentru că lumina înseamnă căldură, înseamnă binecuvântare, înseamnă viață, iar viața este prea valoroasă ca să merite să te gândești la ea doar ca la o alternativă – viața este unică și de aceea nu merită trăită altfel decât în lumină. Bine, temeinic, din belșug, cu și prin credință și cu folos.
Așa cum încearcă să ne demonstreze, prin efortul său, Eugen Blaj.
Pentru cei care-l cunosc pe Eugen Blaj, faptul că numele lui a apărut pe coperțile unor romane poate părea, cred, suprinzător. Pentru simplul motiv că în CV-ul său, așa ceva nu apăruse până la momentul debutului, cu acel surprinzător și atît de neconvențional „Exilat din propria viață”. Prea îl știam de muzician redutabil, respirând, ai zice, muzica, apoi de poet – și încă unul profund, cu vână! – ca promotor de muzică și de muzicieni tineri, iar mai încoace, de manager de succes, cu afaceri în varii domenii.
Iar acum, iată, în fața noastră regăsim nu doar un roman de debut, ci trei cărți purtând semnătura lui Eugen Blaj.
O performanță dacă avem în vedere că debutul s-a petrecut în 2020, iar acum, când scriem 2022, el ne pune pe masă a treia sa carte.
Ce aș putea spune despre cărțile lui Eugen Blaj, acceptând ideea, în context, că nu îmi pot revendica nici o altă acreditare decât cea de cititor pasionat și că, prin urmare, nu pot invoca argumente cu acoperirea științifică a criticului profesionist.
De altminteri, așa cum am spus, eu sunt aici pentru a rosti o pledoarie în „cazul Eugen Blaj vs. cărțile sale” – un dosar deja consistent, cu probe concludente ce vădesc o „vină” calificată și de netăgăduit. Aș zice chiar cu premeditare!…
În ce constă vina lui?
El este vinovat de talent incontestabil, de har creator din belșug. Vinovat de curajul de a se apuca să scrie literatură atunci când alții își pregătesc papucii de casă și remote-controlul, așezându-se în fotoliu în aburii unei cafele și atât. Vinovat de a scrie bine, cu structură, cu temeiul unei experiențe de viață de care nu se ferește ci, dimpotrivă, o provoacă să-i servească în argumentație.
Eugen Blaj știe să scrie „cursiv”, antrenant și atrăgător în același timp. Apoi, el mai suprinde prin rigoare – vezi romanul de-al doilea, „30 de ani și 28 de zile”, un studiu de psihologie alăturat unei drame cu tentă polițistă – știe să conducă fără greșeală o intrigă deloc liniară – mă refer la romanul de debut – și, nu în cele din urmă, ni se arată familiar și cu domeniul satirei, cu un robust și subtil simț al umorului bine temperat.
Vinovat de faptul de a trăi cu ochii deschiși într-o lume cu tot mai multe afecțiuni „de vedere” și, mai apoi, de a pune în discuție ceea ce a văzut, a auzit – i-a zgândărit simțurile. El știe să ne aducă în față atât imagini ale unui trecut pe care l-a trăit în persoană – intens, impetuos, plin de energie, dar și de impulsuri cu finaluri, câteodată, nefericite – dar și flash-uri ale realității cotidiene.
Și o face fără patimă, lăsându-și cititorii să cântărească, să măsoare și, dacă e cazul, să adauge „de la ei”, ceea ce poate face – și chiar face – tabloul complet.
Așa se întâmplă cu recenta apariție, a treia în cronologie, o carte pe bună dreptate asemănată, ca stil, cu scrieri ale unor înaintași celebri și l-aș aminti pe Jerome K.Jerome. „O seară de neuitat la televizor” relevă latura ludică a unui Eugen Blaj, despre care, sunt sigur, cei mai mulți știau că e liric, cu apetit pentru filozofie și introspecție psihologică, că e impulsiv și, câteodată, imprevizibil.
Și iată că în această carte, autorul demonstrează că nu-i este străin nici umorul relaxat și relaxant nici satira subtilă, ironia caustică.
Așa cum am formulat într-o intervenție anterioară din presă, Eugen Blaj se află într-o situație i-aș zice delicată: într-un interval scurt a „comis-o” de trei ori. E grav!
El este recidivist! Un recidivist înrăit!
Înrăit în a scrie și a o face tot mai bine!
Aș dori să închei spunând că nu-i putem dori nimic mai mult decât ca Domnul să-l ajute să poată persista în această atitudine. Să recidiveze cât mai des și cât mai convingător!
Silviu RAȚIU
