De câteva zile, presa dâmbovițeană și nu numai, s-a umplut de lacrimi. Din toate părțile, dar mai ales din zona agriculturii. Acolo unde seceta face ravagii, expunându-i pe cei care se (mai) ocupă cu lucratul pământului la consecințe dintre cele mai dureroase.
Și la pagube imense. Nemaivorbind de suferința sufletească pentru acești oameni care, o știm dintotdeauna, atunci când trag prima brazdă ori când smulg primul snop de grâu copt, o fac, întâi de toate, cu inima.
De ce atâta plâns în agricultură? Atâta cât a mai rămas.
Simplu: e secetă, pasămite să vină niște ploi adevărate – ce mai picură, pe ici, pe colo, n-ajunge nici să-ți umezești buzele arse de soare – ar fi nevoie de apă ca de… aer și apă nu e.
Și ca „tacâmul” să fie complet, au descoperit ei, niște purtători de stilou din spațiul dâmbovițean, că, ăst timp, ungurii își irigă ogoarele cu apă cumpărată din România. Ce grozăvie!?
Pot fi de acord că lacrimile celor implicați cu adevărat în munca câmpului sunt reale. Cum spuneam, e dureros să vezi cum ți se irosește truda.
(Cu mulți ani în urmă, m-am aventurat și eu într-o experiență „legumicolă” pe o limbă de pământ, în grădina din Aradul Nou a unui verișor al soției. Ne-am pus pe treabă, am luat tot felul de scule, ne-am dotat cu semințe și material săditor de calitate, ne-am făcut program zilnic de mers „la grădină” – am plantat și niște trandafiri la capătul rândului, să ne bucurăm și ochii. Totul mergea strună, ne pregăteam să culegem roade bogate, până-ntr-o zi cînd… Ne-a sunat vărul soției spunându-ne să dăm o fugă până la grădină. Iar cînd am ajuns, am înmărmurit: prăpăd. Bătuse o grindină neanunțată peste Aradul Nou – și numai acolo – iar din frumusețea de grădină se alesese Praful. Cert e că atunci am realizat, până în străfundul inimii, ce-nseamnă și cât de cumplit poate fi sentimental de zădărnicie pentru cei care trăiesc din munca cîmpului).
Da, gospodarii care-și (mai) câștigă traiul încăpățânându-se să rămână „la țară” și să trudească în perspectiva unor recolte bogate, pot fi îngrijorați. De alminteri, eu cred că îngrijorarea face parte din fondul principal sufletesc al oricărui om care se apucă să muncească în agricultură. Pentru că, mai mult decât în alte domenii, țăranul – fermierul, mai nou – se află expus în fiecare zi capriciilor vremii.
Orice ai face, cu vremea nu ai nici măcar cum să te târgui…
E secetă – o secetă cum demult pare că nu a mai fost – culturile care, dată fiind căldura statornică, s-ar fi putut face – ori ar fi putut porni vârtos către o recoltă de toamnă îmbelșugată – suferă și suferă din greu. Ar fi nevoie de apă și nu de puțină.
Apă care nu e.
Și nu pentru că se întâmplă că ungurii o cumpără de la noi și își rezolvă problemele legate de irigație.
Nu acesta este motivul.
Să auzim ce spune, în această chestiune, fostul prim-ministru al României, Victor Ponta: „În 2014, am adoptat o Lege specială pentru irigații și am lansat (împreună cu Daniel Constantin – ministrul Agriculturii) Programul Național de Investiții în Irigații. Tot în 2014, după ce am scăzut TVA la produsele alimentare de la 24% la 9%, aveam balanța pozitivă la alimente (adică exportam mai mult decât importam) . Doar că, în 2105, «s-a decis» că noi nu facem bine – și că trebuie să vină alții să facă «lucrul bine făcut»…”.
Și care nu s-a făcut. Dimpotrivă.
Gheorghe Porubszki, preşedintele Asociatiei Ţăranul Nădlăcan, a făcut o declarație onestă și dureros de realistă: „Ei (ungurii – n.b,) vor avea porumb de 12 – 13 tone, noi nu facem nimic. Diferenţa este sistemul de irigaţii”.
Nu este nici un secret că, până în 1990, toată România, inclusiv zona Aradului, era împânzită de sisteme de irigaţii. Din care nu a mai rămas nimic.
Recent, la câteva minute după ce s-a reinstalat în funcție eternul agricultor, Petre Daea a constatat surprins că, ce să vezi, nu avem sistem de irigații.
Ce descoperire epocală!?
De peste 30 de ani – inclusiv din vremea mandatelor precedente ale numitului Daea – România NU MAI ARE irigații.
Au avut grijă unii să le distrugă și distruse au rămas. Iar dacă mai adăugăm la asta și jaful prin despădurirea criminală a țării – unul din rezultate: apariția unor zone întinse de deșert (!!!) în Bărăgan, fostul grînar al Europei, avem imaginea cumplit de clară a ruinei care strivește, zi de zi, agricultura românească.
Și ce dacă, în timpul acesta, unii își ghiftuiesc și își vor ghiftui buzunarele cu tantiemele încasate de pe urma importurilor de produse agricole, sporindu-și huzurul?!
Aflu că, totuși, s-ar fi aprobat niște bani pentru refacerea irigațiilor. Chiar și pentru județul Arad. Numai că, ce să vezi, operațiunea se află doar în fază de licitaţie privind elaborarea expertizei tehnice şi a proiectului tehnic. Adică departe, foarte departe, undeva în zarea albastră. Atât de… albastră că, pe bună dreptate, nu ne rămâne altceva decât să ne plângem de milă.
Dar chiar așa, atât să ne fi rămas să mai facem pentru ca lucrurile să o apuce pe un drum drept?!
Silviu RAȚIU
