Ziarul electronic al arădenilor

Palma

După ce am citit o relatare a ceea ce se petrece în Arad, pe strada Mețianu.

Întinsă către cel mai apropiat trecător. Un tremur ușor – se vede că nu-l poate stăpâni – omul e una cu peretele, iar țoalele curg de pe el. Nici glas nu mai are.

Cineva trece pe lângă el, întinde palma și mângâie cățelul care stă de pază lângă cel ce cerșește.

Un altul se îndreaptă spre cel cu palma întinsă și-l plesnește cu palma peste față, hotărât, cu sete:„Puturosule, asta meriți!”.

În timp ce pleacă, își șterge palma cu o batistă umedă. Îmbibată într-un ser antiseptic. Și antibacterian.

…O palmă netezind o coală de hârtie. Virgină.

Și fiorul gândului pregătit să se aștearnă-n slovă din vârful peniței, ea însăși înfiorată de tremurul imperceptibil al emoției.

Al dorului, poate. Ori al durerii.

…O palmă de pământ urmă stingheră între două lumi.

A binelui și răului, a întunericului și a luminii.

Cu degetul arătător, brăzdând pământul cu o linie – hotar despre care nu se va ști, niciodată, dacă a folosit sau nu.

La ce folosesc hotarele, Doamne?

…O palmă de pământ – câți, Doamne, n-au murit pentru ea?

S-o aibă – numai a lor – s-o poată frământa – doar-doar aduce mai multă roadă – s-o alinte – cântec de dor, cântec de jale – s-o apere…

De cine, Doamne, că doar Tu ni l-ai dat să-i fim buni și bucuroși administratori!?

De noi înșine să-l apărăm Doamne, de patimi și dorinți mult peste cât poate duce omul. De lăcomie, de trădări, de daruri otrăvite strecurate în așternut noaptea, când palma ar trebui să mângâie, să alinte, să joace stele prin părul iubitei…

…Palma cu care olarul dă viață lutului menindu-l zborului – pasăre maiastră cu aripi desfășurate până la cer!

Dar cât de grele pot fi, uneori, aripile, Doamne?!

Atunci când nu credem că rostul nostru nu e să ne târâm, zdrelindu-ne palmele din zori, până-n seară. Și mult mai departe!

Când nu credem că îngerii sunt pentru a ne însoți în zbor – înalt și maiestuos.

…Două palme împreunate – rugăciune – și duhul din noi prinde puteri, cuprins de pace și de nădejde.

…Să mângâi cu palma obrazul plâns, străbătut de riduri adânci – durerea nu știe de milă, ea sapă adânc – și să-ncerci să netezești ori, măcar, să răcorești – sufletul are o capacitate imensă de a se reînnoi.

…Cu dosul de palmă, bogatul șterge de pe masă tot ceea ce i s-a oferit pentru ca treaba să meargă înainte. Mai bine, mai cu folos.

Și nu doar pentru el cel ce-și înmoaie palmele în bolul cu apă de trandafiri. Nu doar pentru el, cel care-și îndepărtează slujitorii cu o bătaie scurtă din palme. Nu!

Mai către binele aproapelui, alături de binele lui.

Care binele „aproapelui”?

Un dos de palmă și mult praf. Fierbinte, înnecăcios.

Ucigaș.

Și-apoi, de nici nu știi unde, un cutremur. O bătaie din palme – neașteptată, scurtă cât ai clipi.

Devastatoare ca orice lucru care naște dintr-un dos de palmă.

Apoi, liniște. Grea, apăsătoare, cât să te lipească de caldarâmul străzii la capătul căreia mai stă și-acum omul cu mâna-ntinsă.

Da, acolo, în colțul străzii – zgomot de tramvaie, mașini scrâșnindu-și cauciucurile, lipăit de sandale, dar și țăcănit de tocuri cui…

Un ceas electric, măsurând apatic trecerea timpului.

Un copil, frecându-și palmele. E rost de un portmoneu, că doar n-o să stau să-ntind palma…

…Întinsă către cel mai apropiat trecător. Un tremur ușor – poți vedea că nu-l poate stăpâni – e una cu peretele, iar țoalele curg de pe el…

Atât a mai putut. O zbatere, un spasm, apoi, liniște…

O palmă întinsă cu resemnare.

Și-un gologan căzând, târziu, ca un semnal: crede! Doar atât!

Silviu RAȚIU

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.