La un început de decembrie ca și cel din anul acesta, concertul de joi seara a fost o adevărată gură de oxigen proaspăt, evocând într-un mod subtil de boare unei dimineți însorite.
Invitația pe care Filarmonica ne-a adresat-o a fost încă un semn că actuala conducere este atentă la sensibilitățile cele mai neașteptate ale publicului arădean, iar lucrul acesta este, să fim de acord, un semn de civilizație pe care trebuie să-l apreciem.
Afișul concertului a fost ca un meniu generos al unui local de lux de pe Riviera franceză: îmbelșugat, variat, presărat cu bunătați și delicii rafinate, debordând de finețuri. Ni s-a oferit posibilitatea să ne delectăm cu lucrări de mare popularitate, dar și cu mici giuvaeruri a căror strălucire ne-a umplut inimile de o floare rară în zilele noastre: bucuria.
Într-o derulare antrenantă și plină de culoare, câteva momente mi s-au părut cu adevărat remarcabile.
„Polka Pizzicato”, cu care J. Strauss a aprins imaginația, oricum efervescentă la acea vreme, a vienezilor și-a găsit în „cordarii” orchestrei niște mesageri care aproape că ne-au ridicat la dans. „Suita ardelenească” a lui Pascal Bentoiu – un compozitor român care, sunt sigur, ar merita mai multă atenție în lumea spectacolului muzical autohton, a adus în sală o adiere de aer proaspăt din inima Carpaților, iar „Tarantella” lui Gioachino Rossini, iarăși, a mai pus câțiva grăunți de jar aprins sub tălpile multora dintre noi.
Am fost marcat în mod deosebit de intervenția minunată a corului în tălmăcirea unei lucrări altminteri speciale tocmai pentru că autorul, Leroy Anderson, a evocat un univers pe care ne dorim să-l regăsim cât mai des, dar mai cu seamă în preajma sărbătorilor: copilăria. Modul în care doamnele din cor care au interpretat această lucrare – „A Christmas Festival” – a reușit să mă facă să-mi aduc aminte de vremea când, copil fiind, am urcat și eu pe scena Palatului Cultural, alături de Corul Palatului Pionierilor, condus de neuitatul Paul Paradenco, pentru a interpreta partitura pentru copii din Carmina Burana.
Aseară, în timp ce am ascultat această lucrare, mi-au răsunat în urechi – cu adevărat – voci cristaline de copii, iar lucrul acesta a sporit și mai mult valoarea momentului creat de doamnele din cor.
O secvență cu totul specială a constituit-o, pentru mine, lucrarea lui Jozsef Horvath, „Suita de colinde nr. 1”. O scriitură în care am descoperit o dedicare sinceră, riguroasă și, în același timp, plină de entuziasm, cu ajutorul cărora colinde ce formează un fond de aur al simțirii românești au îmbrăcat straie și mai strălucitoare cu care ne-au luminat seara, prefațând, într-un fel, apropierea sezonului propriu zis al colindelor.
Aș dori să mai spun un cuvânt despre maestrul Jozsef Horvath: chiar că repertoriul serii a fost alcătuit cu intenția de a stârni în auditoriu emoția reîntâlnirii cu Moș Nicolae, acest personaj ce întruchipează bucuria de a dărui și de a aduce, totodată, lumină și voie bună în casele oamenilor – lucru, să recunoaștem, deloc ușor – maestrul Horvath a demonstrat că harul este, trebuie să fie prezent, în orice clipă din viața unui om dedicat transmiterii salutului muzelor către semenii săi. Maestrul Jozsef Horvath a demonstrat – și aseară – un nivel foarte ridicat de măiestrie, exprimat, dacă pot spune așa, tocmai prin faptul că n-a considerat un lucru de apucat un concert alcătuit din lucrări ce nu solicitau, aparent, un efort special, un grad de dificultate deosebit. A fost sobru, riguros, dar, în același timp, cald, empatic și aplecat spre timpul de sărbătoare în care ne aflăm.
Da, concertul de aseară al Filarmonicii a fost un nou prilej pentru a ne convinge că suntem binecuvântați cu un ansamblu artistic puternic și de foarte bună calitate interpretativă, deopotrivă strălucit ca întreg, dar și cu individualități care pot da oricând plusuri remarcabile de emoție artistică. Mi-a făcut plăcere să revăd corul – acest colectiv de care mă leagă atât de multe amintiri și satisfacții la care, poate, voi reveni cu alt prilej.
A fost o seară plină, în adevăratul sens al cuvântului.
Iar la final, sunt sigur, fiecare din cei prezenți a apucat drumul către casă cu o dorința reînnoită de a-și așeza în fereastră pantofii lustruiți cu râvnă…
Silviu RAȚIU
