Am mers la concertul Filarmonicii din seara zilei de 12 decembrie, după ce, mai bine de 30 de ani de la ultimul concert de colinde pe care am avut onoarea și bucuria să-l prezint, nu am mai audiat colinde cântate „live”.
Motivele nu contează dacă, nu cumva, plecarea prematură dintre noi a maestrului Doru Șerban nu oferă unul suficient.
De la început voi observa că modelul promovat de Filarmonică în urmă cu câțiva ani – din inițiativă proprie, la sugestia cuiva?! – pare să fie aibă asigurat cel puțin succesul de public, lucru care s-a văzut și joia trecută.
Spectacolul – pentru că, în realitate, a fost mai degrabă un spectacol construit pe canavaua unui concert – a avut de toate: cascade de lumini de toate culorile, de toate tipurile, intensitățile și ce or mai fi fost ele, rotocoale de ceață (sau fum?) și tot felul de alte efecte scenice.
(Nu am să glosez în dreptul acestei părți a evenimentului pentru că nu am, ca să zic așa, calificarea necesară, iar, pe de altă parte, dacă admitem că ceea ce au urmărit realizatorii a fost, cum spuneam, un spectacol și nu neapărat un concert, în sensul clasic al cuvântului, atunci ei au făcut ce au putut (și au știut) pentru ca să le iasă. Dacă și cât le-a ieșit, fiecare dintre cei care am fost acolo o vom judeca în particular.)
Ceea ce a contat pentru mine a fost, dacă îl pot spune așa, conținutul muzical al serii. La urma – urmei, pentru asta am mers acolo: să ascult muzică. Muzica pe care, de-a lungul veacurilor, oamenii au găsit de cuviință să o închine unuia din evenimentele majore de peste an: Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, mai aproape de noi și cu semnificații dintre cele mai diverse, Crăciunul. Cred ca e bine să înțelegem și să admitem că nu poți separa Sărbătoarea Nativității de Crăciunul atât de mult așteptat de toți copiii fără a risca să știrbim strălucirea și magia evenimentului.
În felul acesta vom putea înțelege și complexitatea creațiilor muzicale ce se leagă de celebrarea acestei Sărbători, fie că e vorba de colinde „din popor”, fie că e vorba de cele create în semn de închinare în fața Pruncului Sfânt, fie că vorbim de ritmuri izvorâte din folclor, fie de imnuri autentic simfonice ori de jazz, repertoriul Crăciunului oferă o imensitate de motive de satisfacție pentru orice meloman care se apropie de aceste zile cu onestitate și dorință sinceră de a lua parte, în felul lui, la sărbătoare.
Așa a fost și cu programul alcătuit pentru concertul de joia trecută.
A avut de toate, iar lucrul acesta reprezintă, fără îndoială, o decizie inspirată atât ca opțiuni la dispoziția interpreților cât și ca ofertă pentru cei care ne-am adunat acolo, în sală, pregătiți să primim tot ce-i mai bun. Am avut parte de lucrări adevărat adecvate momentului și care, pe deasupra, au oferit interpreților posibilitatea de a-și pune în valoare calitățile interpretative.
Da, ajutați de faptul că lucrările prezentate au fost, ca să zic așa, de dimensiuni reduse, soliștii serii au reușit să ne ofere momente de incontestabilă măiestrie interpretativă, adevărate micro-recitaluri.
Vocile au fost, toate, (foarte) la locul lor, aplombul nu a lipsit nici el, iar acolo unde a fost nevoie de sensibilitate, de duioșie sau de smerenie caldă, toate au fost acolo și, adunate la un loc, au creat momente de adevărată emoție artistică. A fost și veselie, au fost și momente de adorare, ne-am putut simți, din nou, copii dar ne-am putut închipui și ca niște colindători, bătând la ușile oamenilor pentru a le vesti Vestea Minunată!
Am fost impresionat în mod special de prestația de excepție a Grupului Coral „Procord“ – un grup alcătuit din voci valoroase, educate, unele cu un potențial pe care tare mult l-aș dori împlinit la cel mai înalt nivel. Cântarea lor a reușit să recreeze, cu fidelitate și nedisimulat respect, atmosfera Ajunului, așa cum trebuie că era ea din cele mai vechi timpuri acolo unde, vorba lui Lucian Blaga, „s-a născut veșnicia” și de unde mi-aș dori să ne mai putem tragem și noi, cei de azi, seva care să ne întărească și să ne împlinească.
Am apreciat prezențele… masculine ale serii, cu o notă specială pe care o adresez domnului Ioan (Neluțu) Moțiu – și nu doar pentru faptul că mă leagă de domnia lui o relație afectivă special. Ca de obicei, Ioan Moțiu și-a pus amprenta – prin voce dar și prin apariție „marcă înregistrată” – asupra acelei părți a concertului în care a fost evocată, cu osebire, Persoana Pruncului Sfânt.
N-am să las neremarcate prezențele domnilor George Dancu – un performer autentic al genului care l-a consacrat – și Dragoș Moldovan, dublând o voce răsplătită, cu îndreptățire, de public și de jurii exigente, cu o prezență scenică elegantă. Zoltan Lovas, în dublă postură, a confirmat, dacă mai era nevoie, că este un artist solid, care aduce întotdeauna o notă specială de farmec, oricare ar fi „rolul” în care este distribuit.
Doamnele care au urcat pe scenă au etalat voci de o calitate incontestabilă și care – îndrăznesc s-o spun fără ocolișuri – ar merita o vizibilitate mult mai mare. Muzica românească are nevoie de „voci” în adevăratul sens al cuvântului iar ceea ce ne-au oferit solistele acestui Concert constituie o certitudine dar, în același timp, ar trebui să lanseze o provocare pentru cei care își asumă rolul de a promova arta autohtonă.
Cred că doamnele Geanina Giblak, Mădălina Boroneanț și Alexandra Drăgan ar putea fi, fiecare în parte, protagoniste ale unor recitaluri de clasă pe care scena Filarmonicii le-ar putea găzdui fără nicio reținere.
„Omul serii” a fost pentru mine – desigur, și din motive subiective pe care mi le asum – Claudia Iuga.
Claudia Iuga s-a născut, lucru cert, sub o stea norocoasă. Iar dacă la asta mai adăug și faptul că are șansa de a-l avea alături – părinte și, sunt sigur, mentor – pe Virgil Iuga, el însuși un muzician cu „M” mare, aproape că am spus totul despre ce a însemnat pentru mine contribuția pe care artista a adus-o la reușita întregului spectacol de joia trecută. Aș spune doar, ca notă distinct, că, pe toată durata concertului, liberă de complexe, de o naturalețe pe care trebuie s-o cauți cu lumânarea în alte părți, Claudia Iuga a fost copilul absolut – cel care a dăruit cu generozitate și cel care a știut să „primească” aprecierea publicului.
Orchestrea Filarmonicii a avut o prestație solidă, acoperind cu profesionalism tot ceea ce a însemnat partea de „simfonic” a spectacolului. Merită scoasă în evidență sobrietatea interpretării, chiar și atunci și acolo unde, din motive independente de voința lor, au fost „dublați” în mod nedorit de… tehnologie. La pupitrul dirijoral, tânărul și entuziastul director al Filarmonicii a dovedit reale calități de șef de orchestră pe care, personal, le-aș dori confirmate și cu alte prilejuri.
Nu pot încheia, însă, fără să fac o scurtă observație despre un lucru de care nu cred că acest concert a avut nevoie. Mă refer la faptul că, nesocotind acustica naturală – încă de bună calitate și azi – a sălii Palatului Cultural, cineva a simțit nevoia să „amplifice” inclusiv viorile (!), ceea ce, să fiu iertat, a afectat într-un mod mai puțin fericit calitatea sonoră a întregului concert. Mai cu seamă că, la asta s-a mai adăugat și un vâjâit permanent produs de instalația care a răspândit vălătucii de ceață de pe scenă. Am convingerea – desigur, luați-o ca o părere personală – că s-ar fi putut și fără. Dar, vorba lui Minulescu, „Ce anume-a fost,/Ce-am vrut să fie/Noi nu vom ști-o poate niciodată…”.
Ca încheiere, doar atât: avem nevoie de Crăciun, avem nevoie de magia Sărbătorii Nașterii Mântuitorului, avem nevoie de colinde, avem de nevoie de frumosul adus nouă prin artă.
Avem nevoie de Sărbători fericite!
Silviu RAȚIU
