În vara anului 1992 m-am aflat în SUA. Pentru prima oară. O călătorie densă, plină de evenimente și de oameni noi, cu care m-am văzut și am putut conversa despre câte în lună și în stele.
Americanii sunt, în marea lor majoritate, oameni deschiși, comunicativi și foarte curioși. Vor, parcă, să culeagă dintr-o discuție, fie ea și aparent banală, cât pentru o mică enciclopedie.
Iar când aflau că venim din România deveneau și mai interesați – ecourile Revoluției din Decembrie – cu bunele și cu relele – nu se stinseseră încă.
Așa am cunoscut un canadian stabilit în California, om de afaceri activ și prosper. Plin de idei și cu un avânt greu de stăpânit.
Voia să înceapă afaceri în Estul Europei. Îl interesau mai cu seamă Cehia, Ungaria, Bulgaria, România.
Își făcuse temele, știa foarte multe despre România. Chiar foarte multe, comparativ cu nivelul mediu de informații pe care l-am constatat în discuțiile cu americanii.
„Am un material documentar redactat de ambasada noastră de la București. Aș vrea să arunci o privire peste el. Vreau să știu dacă ar fi cazul să mă pornesc într-acolo sau să mai aștept”.
Mi-a pus în față o mapă voluminoasă – coperta era acoperită cu un tricolor și cu inscripții culese cu litere aurii: „ROMÂNI – Evaluare pentru uzul investitorilor” sau ceva de genul ăsta.
Am avut nevoie de două zile pentru a parcurge paginile documentului. Am avut de analizat un document temeinic, redactat într-un limbaj cursiv și accesibil.
Din noianul de cifre, analize, evaluări, avertismente se putea alcătui o imagine destul de exactă a situației. Oricare dintre cei interesați se putea lămuri asupra unui fapt de netăgăduit: România era recomndată, la acea dată, ca fiind o oportunitate serioasă pentru afaceri, mai cu seamă pentru investitori mici și mijlocii.
Materialul atrăgea atenția asupra faptului că în România se manifesta un apetit special pentru investiții lucrative, pentru proiecte pentru a căror realizare nu era nevoie de investiții considerabile.
Se mai spunea că unul din aspectele pozitive era, atunci, și faptul că fabricile, uzinele românești puteau fi aduse la standarde competitive cu investiții rezonabile.
De unde să știe redactorii acelui documentar că, în numai câțiva ani, prin procesul de „privatizare model mioritic”, aveau să dispară cam toate fabricile, uzinele de pe teritoriul țării, furnizând terenuri gata curățate pentru câțiva băieți isteți și afacerile lor imobiliare?! De unde să se știe atunci că ceea ce au urât românii pe vremea lui Ceașescu, – cartierele de blocuri cu tot ce înseamnă ele – aveau să devină „perle ale coroanei” unei false industrii imobiliare, cu termopane, rigipsuri, bolțari și alte „nestemate” pentru care amatorii s-au înhămat – și se mai înhamă – la datorii pe decenii și în condiții înjositoare?!
În esență, recomandările erau pozitive, lucru care m-a umplut de mulțumire. Viitorul sună bine – îmi ziceam, pregătindu-mă pentru întâlnirea cu canadianul meu.
– Uite ce e – mă abordă el fără introducere – vreau să mă lămurești cu privire la următoarea afirmație din raport: „Lucrul cel mai demn de luat în seamă este faptul că, în condițiile în care marile investiții au lipsit în ultimele două decenii, afectând productivitatea muncii, românii pot fi catalogați ca niște supraviețuitori. Ei au reușit chiar și acolo unde s-au confruntat cu utilaje realizate la începutul secolului XX!“. Cum să înțeleg această afirmație?!
Sincer, mie această parte a raportului îmi scăpase. Am luat documentul și am citit partea pe care mi-o arătase interlocutorul. Era scris negru pe alb, românii pot fi numiți niște supraviețuitori, iar lucrul acesta se adăuga, fără îndoială, listei destul de consistente de argumente favorabile.
Dar, ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost motivarea acelei concluzii insolite.
„La nivelul de dotare a marii majorități a industriei și exploatărilor agricole semnificative de care dispune România la ora analizei, faptul că s-au reușit performanțele cunoscute de acum la nivel internațional, ba chiar s-au apropiat de excelență în unele domenii, se datorează abilității, aplicației, tenacității și educației românilor. S-ar putea spune că românii au o structură de supraviețuitori”.
Am simțit atingerea unei adieri de mândrie. Îmi ziceam, atunci, că o asemenea resursă uriașă ne îndreptățește să visăm frumos. Că va fi bine. Dacă „pe vremea lui nea Nicu” am putut supraviețui, de acum încolo…
În perspectiva celor trei decenii care s-au așternut peste momentul acela, privesc în jur – canadianul nu a mai venit, a investit în… Rusia – și-mi vine să mă ciupesc, să mă trezesc din visul urât: nici urmă de infrastructură, așa învechită cum era, nici urmă de supraviețuitori. S-au răspândit – peste 6 milioane!! – în patru zări.
Cu visele lor – și ale noastre – cu tot.
Silviu RAȚIU
