Vindecare prin descântec
Ca în toate satele româneşti şi în Căprioara au existat, în trecut, şi mai există şi azi, femei care ştiu să descânte la oameni şi la animale, de deochi.
O asemenea descântătoare a fost, între cele două războaie, Veta lu’ Adogatu.
„Or fost descântătoare în sat. Descântau la vaci. Că tata când s-o dus odată, când o făcut casă, s-a dus după lemne cu vacile, da s-o dus sus în partea aia di deal, şi s-o dus prin sat cu carul şi s-a dus până într-on loc… şi vacile or fost frumoasă şi ujeru o fost frumos, şi dântr-un loc vacile n-or mai putut mere, atâta s-o umflat ujeru la iele dă n-or mai putut mere, o trăbuit să–ntoarcă caru napoi şi le-o băgat în grajd, da n-or făcut nimica numa nici n-or putut apropia picioarele di olaltă cât s-o umflat ujeru la vaci. Şi atunci ţân minte că s-o dus mama la una, Veta lu Adogatu, aicea inde să dăspart drumurile, şi aceia le-o dăscântat şi o vinit şi le-o udat cu apa cu care le-o dăscântat şi s-o dăzumflat ujeru la iele”, povestesc localnicii.
Azi, printre cele ce ştiu să descânte se numără şi nevasta lui „Nelu lu Garase”. Procedura este arhaică, furată de la alte descântătoare, fiindcă descântecul, ca să fie eficient, trebuia furat.
„Se pune apă neîncepută, de la fântână, de la izvor, ce ai, într-on şol şi un căţăl di ai (usturoi), on fir dă mătură, o peană di găină, dacă ai neagră să fie şi trei tăciuni pui acolea. Şi atunci iei un cuţit şi dai păstă şol de trei ori aşa (face semnul crucii) şi zâci:
Amin, Amin, Cosmă din
La Mărioara sa-i fie de leac
De descântecul meu dă la Dumnezeu
Ieşi buba bubilor
Ieşi buba ciumilor
Ieşi şi o lasă curată
Ca sfânta cruce ce-i botezată
Ieşi seceră arsă
De la strigoni
De la strigoane prin inimă trasă
Şi atunci îi dai să beie pă tri locuri, di tri ori
şi puni cuţâtu la ţâţâna uşii.
Cu tăciunile şi cu aiu faci cruci pe frunte, pe piept, la încheieturile mâinilor şi picioarelor. Apa de descântat se aruncă după asfinţit către stele şi se zice: Leac să deie Dumnezeu!”, povestesc femeile de la Căprioara.
Medicina empirică
Cum odinioară nu mergeau oamenii decât în cazuri foarte grave la doctor, în localitate exista un repertoriu de remedii verificate, pe care toţi le cunoşteau şi le puneau în practică după caz.
De pildă, la copturi puneau ceapă friptă, la tăieturi pişat, etc.
Ca să avorteze, femeile „lucrau cu nişte buruieni, se otrăveau”.
Tămăduitoarea
Pentru alte situaţii: scrânteli, deplasări de oase, de stomac, se apela la tămăduitoare, adică o femeie care ştia să ungă, să tragă oasele şi să întoarcă stomacul.
„Era o muiere care ştia să întoarcă stomacu, că şi stomacu să mai deplasează, şi era o muiere care ştia să te frece pă stomac până îl punea la loc”, mai spun oamenii locului.
sursa: Căprioara. Monografie, Rodica Colta, Doru Sinaci, Ioan Traia, Editura Mirador 2011
