Monografii: Biserică transportată cu pluta pe Mureş

Biserica de lemn din Chelmac a fost transportată pe Mureş în sus cu pluta, până la Burjuc, în judeţul Hunedoara.

Biserica de lemn din localitatea Chelmac a fost ridicată în anul 1748. A fost pictată în anul 1793, iar în registrul de sus al naosului, lângă medalionul Pantocratorului, se găseşte pictată scena tragerii pe roată a lui Horea.

În anul 1815, plutaşii din satul Tisa, aparţinător comunei Burjuc din judeţul Hunedoara, se înţeleg cu sătenii din Chelmac – care reuşiseră să strângă bani pentru a ridica o biserică din piatră – să le vândă vechea biserică de lemn. Această practică de a vinde sau de a dona vechile biserici de lemn unor comunităţi mai sărace este frecvent întâlnită în spaţiul ortodox românesc.

Inclusiv biserica de lemn din localitatea Căpâlnaş a fost donată locuitorilor din satul Groşii de Banat din judeţul Timiş, fiind transportată cu căruţele pe Drumul Sării.

Revenind la biserica din Chelmac, aceasta a fost transportată pe Mureş în sus, cu plutele, până în localitatea Tisa. Distanţa era de 65 de kilometri, iar traseul era Chelmac – Bulci – Căprioara – Tisa.

Bătrânii spun că pentru tragerea plutelor cu biserica pe Mureş în susul apei au fost utilizaţi un număr de 50 de boi. Cum transportul pe apă a unei biserici era un eveniment care nu avea cum să rămână neobservat, acesta s-a păstrat în memoria localnicilor.

Despre plutăritul în susul apei, când plutele sau corăbiile erau trase pur şi simplu cu animalele de tracţiune de pe mal, documentele vremii vorbesc ca despre o operaţie ce era practicată doar în momente de mare nevoie.

Îndeobşte, plutaşii evitau acest gen de sarcini, considerându-le ca fiind extrem de periculoase.

Având în vedere arealul în care s-a desfăşurat transportul pe Mureş în sus a bisericii din localitatea Tisa, este foarte posibil ca în această operaţiune de anvergură să fi fost implicaţi şi plutaşi din Căprioara. Poate chiar şi săteni, care nu se ocupau cu plutăritul, dar dispuneau de animale de tracţiune şi care să fi operat pe malul apei.

Pe de altă parte, atât în amonte, cât şi în aval, Căprioara era un loc de popas consacrat, aici existând toate anexele necesare pentru acostarea plutelor, luntrelor sau a corăbiilor.

Şi nu vorbim doar despre schele de descărcare sau de efectuare a unor reparaţii, debarcadere sau alt gen de dispozitive de ancorare, ci şi despre posibilităţi de cazare şi de hrănire a animalelor şi oamenilor.

Legat de transportul unor obiecte de valoare pe Mureş, din documentele vremii aflăm că în perioada construirii cetăţii de la Alba Iulia (1715-1738), numeroase statui şi inscripţii romane descoperite cu ocazia săpăturilor pentru amenajarea fortificaţiilor au fost transportate cu plutele pe Mureş. O parte dintre acestea au ajuns la Viena, iar o altă parte au dispărut undeva în jurul Aradului.

Probabil că o drenare a râului Mureş ar scoate la lumină multe dintre aceste obiecte de valoare.

Din informaţiile prezentate mai sus rezultă, cât se poate de clar, faptul că localitatea Căprioara este un dar al Mureşului, fiind legată organic de acest râu. Dezvoltarea localităţii de-a lungul istoriei, încă din vremea când făcea obiectul posesiunilor nobiliare de la 1256 şi chiar mai timpurii, este în directă legătură cu transportul sării pe Mureş.

Fie că vorbim despre Căprioara ca turn de observaţie încă de pe vremea dacilor şi romanilor, fie că vorbim despre „cetatea Căprioarei” menţionată astfel în documentele medievale târzii sau despre Căprioara ca proprietate nobiliară la 1844, un lucru rămâne cert: Căprioara şi-a urmat destinul de localitate-port la Mureş, unde acostau şi se descărcau plutele, corăbiile sau luntrele cu sare, pentru ca apoi bolovanii de sare să fie încărcaţi în căruţe şi transportaţi peste dealurile Făgetului pe Drumurile Sării.

sursa: Căprioara. Monografie, Rodica Colta, Doru Sinaci, Ioan Traia, Editura Mirador 2011

comentarii