Ziarul electronic al arădenilor

Mai vrem, oare, să avem sărbători adevărate?

Copil fiind, îmi găseam cu mare greutate timp pentru o grămadă de lucruri. Prea eram ocupat cu joaca și, de la o vreme, cu cititul. De unde timp pentru aranjatul lucrurilor în dulap, pentru pus ordine printre jucării – nu că ar fost prea multe – sau, uite, pentru curățatul ghetelor, în Ajun de Moș Nicolae?

Ce idee și pe moșul ăsta?! Să te țină ocupat, în Ajun, cu peria și crema de ghete!… Norocul meu a fost mereu  bunicul. De pedant ce s-a știut dintotdeauna, lustruia și ghetele mele. Fără să-mi spună, fără să-mi facă vreun reproș. Era de ajuns că-l îmbrățișam.

Curățatul ghetelor – ce preludiu al unei sărbători?! Sau încondeiatul unor ouă. Ca să nu mai spun de împodobitul unui brad…

Nu tu isteria amețitoare a cumpărăturilor, nu tu „Black Friday”-ul nesfârșit, de ca și cum am trăi într-o „vinere” nesfârșită.

La colțuri de stradă, vânzători ambulanți cu nuiele argintii și o fundiță de hârtie creponată de un roșu aprins. În piețe, grămezi de conifere de tot felul, mai ales molizi, sfârșindu-și drumul în speranța că, în Ajun, se vor regăsi scăldați în lumina lumânărilor sau, mai aproape, a beculețelor colorate.

Așa era: ne pregăteam pentru momentul magic făcând ceva care să ne ajute să nu uităm lucruri importante: munca onestă, legătura familiei, bucuria simplă, respectul tradițiilor. Conștiința fermă că sărbătorile nu sunt lucruri de lepădat. Că ele nu ne pică, neapărat, din cer, doar pentru că am fi noi îndreptățiți pentru așa ceva. Că am avea, nu-i așa, dreptul la sărbătoare.

Mai târziu, am descoperit că unele din sărbători trebuiau să vină pe furiș. Așa erau „ordinele”. De aceea, se strecurau pe lângă zidurile caselor cufundate în întuneric și intrau tiptil – nu știai niciodată cine-ți sunt vecini…

Dar de curățat ghetele, le curățam și-atunci. Bradul? Atât cât era, era împodobit. Cu ce se găsea și mai cu seamă cu podoabe lăsate din bătrâni. De primit daruri, primeam și-atunci dar ceea ce conta mai mult era faptul că puteam fi împreună și că ne puteam arăta prețuirea, unii față de ceilalți.

În fine, m-am ajuns – am „crescut mare” – mi se sugera insistent s-o las mai moale cu „prostiile” astea demodate, dar de sărbătorit nu am uitat cum și când să lăsăm ca ele să ne invadeze preajma. Să ne adune în jurul rădăcinilor care ne-au ajutat, peste veac, să rezistăm și chiar să creștem.

Nu-i vorbă, prin anii 90 ai secolului trecut, s-au îngrijit unii să nu ne prea îmbuibăm…

Brazi – doar niște căzături de molid. „Saloane” – dacă te sculai cu noaptea-n cap și aveai noroc să prinzi un loc la coadă. Cadouri – mai mult simbolice. Sau ce reușeau bunicile, mătușile și, ei da, mamele, să încropească din amintirea orelor de „lucru manual”.

În schimb, nu știu cum, ne veneau colindători. Când apăreau, casa întreagă plutea, preț de câteva minute, într-o vrajă a cărei mireasmă nu m-a părăsit nicicând.

Privind retrospectiv, ceea ce a rămas neschimbat în percepția mea despre Sărbători – fie ele Sfintele Paști, Sfîntul Nicolae ori Crăciunul – nu a fost dimensiunea materială, greutatea sau valoarea a ceea ce urma să se întâmple. Nu a fost, nicidecum, febra cumpărăturilor fără sfârșit. Tumultul, goana nebună de la un magazin la altul, de la o reducere de prețuri la ocaziile „unice” de a prinde cine știe ce chilipir.

Pentru mine și încă vreo „câțiva” ca mine, încă destui de mulți – generația expirată, cum le place unora să ne zică – Paștele, Sfântul Nicolae, Crăciunul se înscriu într-o ordine a lucrurilor care ne definesc o identitate. Clară, perenă, greu de clintit. O identitate de apartenență și de credință.

Ele ne dau sentimentul că suntem ai cuiva și că acel Cineva ne ține strânși alături de El.

Și nu că am avea cine știe ce merite, ca El să se simtă, cumva îndatorat s-o facă. Și așa, El a făcut deja Totul pentru noi: S-a născut, a trăit printre noi, ne-a învățat Calea, S-a jertfit pentru noi iar după trei zile, înviind, ne-a deschis porțile cerului!

Eu asta am simțit – și continui să simt – atunci când se apropie Sărbătorile: simt că mă inundă blând, ocrotitor dar în același timp cu o putere lăuntrică ce nu poate fi redată în cuvinte.

O mână care mă mângîie și o alta care mă îndeamnă să mă bucur.

Să am o stare lăuntrică de bucurie. Care ne învelește în bucuria pe care El ne-a dăruit-o și ne-o dăruiește și azi. În mod nemeritat și fără să ne ceară nimic în schimb. Ochi să avem să vedem, urechi să avem să auzim și inimi să avem, să înțelegem ce-nseamnă această bucurie și cum s-o trăim.

Simplu, în tihnă. Departe de zgomotul tot mai mare al lumii care pare că nu mai vrea să știe ce-nseamnă o sărbătoare pură și simplă.

O sărbătoare a inimii, a minții și, mai ales, a sufletului.

Moș Nicolae a venit și a plecat. Se-apropie nopțile lungi de iarnă, sub cerul înghețat și zăpezile scrâșnind sub tălpi de dinaintea Crăciunului.

Cât de bine ne-ar putea fi oare cu cete de colindători sub ferestre?! Cât de bine ne-ar fi cu nuci, cornulețe, prăjiturele ninse cu zahăr praf, cu focul duduind în sobă și cu miresme de vin fiert și bunătăți rumenite în cuptor?!

Crăciunul – ieslea, magii și Pruncul Sfânt.

Și atât. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Să fie, Doamne, prea mult?

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.