Lucian Țidorescu sau excepția de la regula căinării falsei neputințe

Adeseori credem că nu prea mai e mare lucru de spus. Că marile întâmplări ale omenirii s-au petrecut deja și că nimic nou nu ni se mai poate derula prin fața ochilor.

E o impresie (?) de plictis care se furișează, insidios, printre orele vieții noastre, lăsând în urmă o dâră de lehamite.

Cum altfel să explici astenia care cuprinde lumea, mai ales atunci când este vorba de artă?!

Nu că în celelalte teritorii ale existenței cotidiene a omului modern ar fi mai multe semne de agitație. (Desigur, mă refer la agitația care mai și rodește, nu doar… agită).

Ne trezim tot mai des acaparați de sumedenie de porniri funciare cu orizontul neînchipuit de îngust (apartament la bloc, mașină second hand și altele asemeni), mustind de platitudinea dorului nesățios după ban, după clinchetul efemer al țechinilor și gata.

Ce poezie, ce dans, ce muzică? Ce să mai vorbim de pictură, de sculptură sau, vai de mine, desen. Nici măcar desenele pe asfalt, cu cretă colorată – mesaje naive și candide ale copiilor către ceea ce va veni – nici acelea nu se mai prea văd! Grafitti? Nici măcar niște glume! (Pentru că gluma, nu-i așa, înseamnă spirit!).

Chiar și înainte de epoca „distanțării sociale”, concertele, vernisajele, spectacolele de teatru au ajuns să se desfășoare într-un soi de clandestinitate rușinată.

Ce să cauți într-un loc ca acela unde niște oameni își deschid sufletul către alți oameni?! Și nici nu oricum. Purtând, cu umilință, straiele strălucitoare ale talentului, sensibilității și iubirii de tot ceea ce mai poate apropia creatura de Creator.

Să-ți deschizi sufletul către lume. Iar lumea să nu aibă habar. Să nu-i pese.

Peisajul e cunoscut. Din păcate. Din ce în ce mai mult urâtul, scandalul gratuit și murdăria își fac loc până ce ajung să te sufoce. Mai e loc doar de lamentații. De icnete și gemete fără speranță. Nu mai are rost. La ce bun să mai faci ceva care să te ducă cu gândul la artă, la cultură… La creație.

De ani de zile, corul celor ce (se) plâng pe altarele scorojite ale artei răsună de-a lungul și de-a latul țărișoarei. E nașpa. Zi-i cum vrei, că tot aia e!

Oare?

Lucian Țidorescu.

Să alegi să te expui într-o vitrine. Cu tot ceea ce ești, cu tot ceea ce poți fi și cu ceea ce poți să oferi ca reprezentând omul creativ din tine. Și, în acest fel, să te deschizi în toată vulnerabilitatea ta.

Pentru că, prin actul creației, artistul se oferă lumii, semenilor, în tot ceea ce poate fi el mai adevărat. Acolo, în fața șevaletului, – am văzut lucrul acesta când l-am vizitat – artistul este el și numai el. Acolo nu mai e loc de minciună, de impostură, de fals. Șevaletul este oglinda în care artistul se reîntâlnește cu sufletul lui. De aceea nu poate minți. Pentru că s-ar minți pe sine.

Lucian Țidorescu a ridicat miza la cote de neînchipuit: el se vădește atât de real, de adevărat, încât și-a așezat șevaletul – oglindă, într-o vitrine. Acolo unde nu-i loc, în nici un chip, de fandoseli, de pudre și sulimanuri. Acolo unde ESTE doar el și cei care îl scrutează. Pe el și abia mai pe urmă opera lui.

Prin asta, Lucian Țidorescu săvârșește un act suprem: acela de ni se dărui cu tot ceea ce înseamnă el – bun și rău, înger și demon interpus între lumină și penelul pe care îl mânuiește cu mâna tremurând de emoție.

Am spus că actul temerar al lui Lucian Țidorescu ar merita o vizibilitate mai mare și nu cred că am greșit.

Lucian Țidorescu săvârșește un act de jertfă. Jertfa celui care a ales să le strige semenilor în față, cât nu-i prea tîrziu: „Opriți-vă din buluceala voastră obtuză către hăul urâtului poleit cu pulbere de-alamă zăngănitoare! Opriți-vă din tropăiala bezmetică a iluziilor mirosind puternic a parfum ieftin!”.

Acolo, într-un nicăieri care-și țipă singurătatea – praful ridicat de o pală de vânt cu parfum de toamnă indecisă și ea – într-un loc care-și refuză statutul de colivie de sticlă, artistul – l-am numit pe Lucian Țidorescu – își revendică statutul de excepție într-o lume a căinării, a lamentației neroditoare, a neputinței ridicată la rang de politică de stat.

Și ce bine că există Lucian Țidorescu?!

Și ce bine că există excepția căreia el, artistul cu sufletul scos în vitrină, îi dă un nume.

Silviu Rațiu

comentarii