Dedicată celor care, încă, se mai știu bucura când plouă.
Să stai la fereastră și să aștepți.
Să aștepți să vină ploaia.
Ce mare prostie, chiar așa!
Ba nu, uite că nu e chiar așa. Câți n-ar fi fericiți să poată face ce fac eu? Câți nu așteaptă de ani de zile o picătură de ploaie. Măcar și atât.
Și câți n-ar fi fericiți să aibă o fereastră la care să stea, să-și înfigă coatele în pervaz și să ridice privirea spre cer, să vadă dacă, nu cumva, a apărut așa, un petic de nor, cât să dea și el, sărmanul, vreo două-trei picături de ploaie.
S-a apucat să se-nvolbureze câțiva nori dinspre Pădurea Ceala. Nori negri, atârnând grei peste acel capăt de oraș. De obicei când norii se adună în locul acela, ei încep un soi de dans ritual. Sofisticat și din pricina aceasta, cu un farmec deosebit.
Se-nvârt ei ce se învârt deasupra pădurii – îmi închipui ce învolburări or fi acolo, ce freamăt al copacilor și ce de rotocoale de frunze uscate, rămase din iarna trecută.
De la o vreme încep să se audă niște zgomote care s-ar vrea un fel de tunete, dar nu, vremea lor nu a venit încă. Dansul norilor deasupra pădurii își are protocolul său de parcă ar urma indicațiile unui maestru de ceremonii.
Ăst timp, orașul își vede de ale sale. Străzile sunt pline de automobile – un furnicar cu care greu te poți obișnui, dar care e, de acum, parte indisolubilă a cotidianului. Străzile nu le mai poți schimba, mașinile – tot mai multe – nici pe-atât, trasee de la care nu te poți abate, acasă e și azi și mâine tot… acasă, iar drumul către casă e, mereu, cel mai plăcut.
Norii au început să-și dea coate și să desfășoare o linie de atac înspre centrul orașului. E semn că, totuși, lucrurile sunt serioase. O să plouă!
Dar când?
Nu-ți fă probleme, ploaia va veni. Întotdeauna când norii își încep manevrele de învăluire dinspre pădure, poți fi sigur că va ploua. Și încă nu oricum!
Trebuie să ai răbdare!
Ploile acestea „de mai” sunt precum… vremea. Uneori te iau prin suprindere, nici nu apuci să-ți găsești un adăpost și, gata, ești ciuciulete.
Dar, Doamne, ce minunată e o ploaie de mai?!
Ca un zâmbet de adolescent fluturându-ți prin față, să-ți lumineze ziua!? Îmi aduc aminte de adolescența mea și mă văd cum alergam prin ploaie spre casă și cum mi se părea că lumea e minunată, doar pentru atât: că stropii aceia mari spălau praful, spălau murdăria, spălau urâciunea, iar la sfârșit, când mai răsărea curcubeul…
Către Sânicolaul Mic a început deja să toarne. O perdea deasă, țesută din fuioare strălucitoare de apă, abia de mai întrezărești casele, turla bisericii, în vreme ce copacii se zbat a sfârșit de lume, ca și cum s-ar pregăti să decoleze.
Încotro?
Închipuiți-vă cum ar fi să ne trezim survolați de sute-mii de copaci fluturându-și deasupra capetelor noastre foșnetul de un verde proaspăt și înmiresmat…
Conform ritualului, de-acum e rândul Micălăcii și a Centrului – răpăiala se dezlănțuie cu stropi parcă și mai mari, mai zgomotoși – ca un tropot de cai tineri ce vin și vin, de departe, dintr-o preerie nicicând atinsă de ascuțișul plugului.
Și toarnă și toarnă de-ai zice că-i vremea potopului.
Doar că nu-i timp să-ți pregătești cele de trebuință pentru o arcă de scăpare.
Așa cum a venit, așa a și plecat.
Ploaia.
Asta e năravul lor: te țin pe jar până să-nceapă, apoi își arată fără pic de respect mușchii de feciori porniți să răstoarne lumea și, când să te așezi comod în fotoliu, să poți țese o mică poveste, iată că a și plecat. Îi mai auzi, de departe, tot mai departe, ecourile de tunet și-ți mai fulgeră ochii cu niște fulgere ca niște descărcări ale unor blițuri întârziate.
Într-un colț al cerului, colo spre Glogovăț, un pui de curcubeu își desface paleta de culori, arcuindu-se cu grație peste zare, peste ceea ce ochiul poate cuprinde cu încântarea celui care a avut, și azi, harul unei ploi de mai.
Ploaia bucuriei începutului de vară, ploaia belșugului promis…
Silviu RAȚIU
