Și a fost concertul anual de Crăciun al Corului academic al Filarmonicii din Arad. Am așteptat cu emoție acest concert.
Prea multe – și încă prea proaspete – au fost amintirile anilor în care, împreună cu corul condus, pe atunci, de maestrul Doru Șerban, am „găzduit” atâtea ediții ale Concertelor de Crăciun – cu afișe vestind evenimentul în tot orașul și cu săli pline la refuz – ca să-mi fie indiferentă o asemenea provocare.
Pentru că, fapt ce nu ar trebui să fie uitat – nici măcar trecut cu vederea – în Arad au fost organizate și în anii de dinainte de Revoluție, concerte anuale de colinde.
Și, detaliu la fel de important, ele au avut loc, întotdeauna, înainte de Crăciun, am putea spune, în Ajun și nu ca niște manifestări închinate lui… Moș Gerilă. Cu știința mea, Aradul a fost printre puținele orașe unde s-au organizat astfel de concerté, iar asta constituie încă un motiv de satisfacție atunci când e să vorbim de nivelul fenomenului cultural al locului.
(Am să revin cu amintiri din acea vreme, sunt unele ce trebuie depănate, nu de alta dar din însuși spiritul Crăciunului derivă nevoia de a ne conserva moștenirea, pentru a ne menține proaspeți și viguroși în fața vremilor cu care ne confruntăm).
Întorcându-mă la concertul din joia ce a trecut, voi spune că a fost un eveniment la înălțime. Corul academic al Filarmonicii constituie, fără urmă de îndoială, un ansamblu valoros, impunându-se prin omogenitate și cultură înaltă a artei cântatului. Un autentic cor „academic”. Există și câteva voci de excepție, cu netăgăduite veleități solistice, dar care dovedesc inteligență și un subtil simț al echilibrului, așa că, până la urmă, repertoriul abordat a răsunat într-o elegantă armonie. S-a văzut cum au fost cizelate micile detalii de coloratură, scurtele momente de virtuozitate cerute de unele dintre lucrările cu un accentuat conținut folcloric, impunînd, de pildă, o abordare a unor „fraze” jargotice ori trimiteri la sunete onomatopeice – scriituri cu un grad ridicat de dificultate. Vocile au fost „acolo”, micile perle muzicale au strălucit, a fost așa cum ne-am și așteptat de altfel.
Accentul pe care dirijorul corului, domnul Robert Daniel Radoiaș, a ținut să-l pună pe lucrări din patrimonial muzical național a fost, neîndoios, de bun augur. Tradiția românească este atât de bogată în colinde, încât, cred, seara ar fi putut continua fără prea mari probleme din punctul de vedere al ofertei muzicale. Mai mult, cred că domnului Radoiaș i-a fost mai degrabă greu să selecteze din noianul extrem de vast de cântece dedicate, deopotrivă, Nașterii Pruncului, dar și componentei „laice” a ceea ce numim Crăciun.
Domnia sa a decis ca ponderea cântărilor să o alcătuiască colindele propriu zise, cele prin care este celebrată Nașterea lui Iisus și, din punctul meu de vedere, a făcut foarte bine rezistând tentației de a oferi un soi de amalgam – cum prea adesea se întâmplă în vremea din urmă. E remarcabil faptul că seara de joi a fost „a colindului”, aducându-ne aminte, că, până la urmă, cam despre asta este vorba atunci când abordăm Sărbătoarea Nașterii Domnului.
O mențiune specială pe care doresc să o fac se leagă de includerea în oferta muzicală a serii a unui colind în aranjamentul celui pe care l-am prețuit în mod deosebit în anii în care am avut șansa să pun umărul la o serie bogată de concerte corale printre care un loc deosebit l-au ocupat, cum spuneam, cele dedicare Crăciunului – maestrul Doru Șerban. Un gest pentru care corul, dirijorul serii au dobândit prețuirea și respectul meu profund.
Apoi, să nu uit de momentul inedit în care domnul Daniel Radoiaș și-a asumat riscul de a organiza un intermezzo cu „grad ridicat de risc”: o întâlnire ad-hoc a copiilor cu Moș Crăciun.
Voi recunoaște că nu mi-a venit să cred că momentul a avut un caracter absolut spontan, că grupul de copii adunați pe scenă nu va deveni, dintr-odată, un mic și bine antrenat cor care să producă un medalion de colinde cântate așa cum știu ei, drăgălaș și cu dăruire.
Ei bine, drăgălășenia și candoarea au existat, dar cântarea a fost una absolut spontană și, de aici, de un farmec aparte. De ce am spus că domnul Radoiaș și-a asumat un risc? Simplu: în orice moment, totul se putea transforma în foială sau, mai rău, în scâncete, plânsete și cine știe ce altceva… Pe bună dreptate, apariția lui Moș Crăciun, „proaspăt pensionar și neînsurat”, cum avea să ni-l prezinte vătaful micilor colindători – a se citi domnul Radoiaș – a fost salutată cu entuziasm și de copiii de pe scenă, dar și de o sală întreagă intrată, pentru câteva minute în atmosfera magică a copilăriei. Felicitări!
Un cuvânt de apreciere pentru cel căruia se cuvine să-i atribui un credit important pentru succesul serii.
Domnul Robert Daniel Radoiaș a fost pentru mine o premieră. O spun cu un sincer accent autocritic; nu am mai avut ocazia să-l urmăresc la… lucru și îmi fac mea culpa pentru asta.
Cu atât mai mult mă bucur că am avut ocazia să-l urmăresc într-o seară ca aceasta în care domnia sa a etalat o paletă reprezentativă a personalității, prilej pentru a ne convinge că este beneficiarul unui har deosebit; nu m-a impresionat doar ca un valoros conducător de formație, impunând prin soluții interpretative consistente, cu numeroase scriituri de certă măiestrie dar mi-a atras atenția și prin fermecătoarea sa prezență scenică. A fost elegant în tot ce a făcut, elocvent și doct în scurtele intervenții de „prezentator”, iar modul cum a gestionat „momentul copiilor” ar putea fi predat oricând la un curs de pedagogie.
Postura de dirijor îl aranjează pentru că are abilitatea de a fi „prezent”, fără ca, prin asta, să „ia fața” celor pe care are menirea să-i conducă în dificila misiune de a crea adevărate bijuterii muzicale – corul.
Cu un stil sobru – gesturi cursive, atent legate, cu o fluență în care se observă, deopotrivă, studio dar și impuls venind din inteligență și simțire artisitică – domnul Radoiaș impresionează tocmai prin aceea că nu dorește s-o facă. E greu dar, lucru demn de remarcat, domnul Radoiaș știe cum. Fără efort, natural, fapt ce s-a văzut cu atât mai mult în această seară, ca cea când numai ce am mai întors o filă în istoria bogată a concertelor eveniment oferite de Corul Filarmonicii arădene.
Da, a fost o seară care, dincolo de frumoase aduceri aminte, mi-a prilejuit o bucurie caldă pentru reîntîlnirea cu Corul Filarmonicii și mi-a dat sentimentul că, și în anul acesta, Crăciunul va găsi în Arad, suflete frumoase, voci curate, îngrijite și măiestrit cizelate, purtând cu ele și ducând mai departe moștenirea colindului, așa cum am primit-o și cum, sunt convins din toată inima, trebuie s-o ducem mai departe pentru a putea să ne păstrăm cine suntem și așa cum dorim să rămânem.
Mulțumiri Corului Filarmonicii, mulțumiri domnului Robert Daniel Radoiaș!
Sărăbători fericite, tuturor!
Silviu RAȚIU
