Am ajuns să pot deschide, la propriu, cea mai recentă carte a lui Eugen Blaj la capătul unei mini-epopei care nu face altceva decât să-mi întărească, din păcate, temerile legate de evoluția pieței cărții în România.
Dar asta e o altă poveste pe care, poate, am s-o spun cândva.
Acum, că tot mi-am propus să scriu despre această experiență de lectură, aș încerca să demonstrez, mai întâi, de ce merită să faci efortul de a ajunge în posesia cărții și, mai mult, de a o citi.
Cartea lui Eugen Blaj conține în ea germenii unui bestseller – vreau să spun, a fost concepută așa și sunt sigur că, mai devreme sau mai târziu, așa va și fi.
Să fim de acord, dacă în rafturile unei librării din România dai peste o carte care, încă din titlu, te trimite cu gândul la Securitate, da, la „Securitatea aia”, simți, sunt sigur, mici furnicături în palmă: „Dacă e despre… înseamnă că e, mă înțelegi…!”. Măcar și atât imbold primar și o iei cu tine acasă.
Vrem, nu vrem, o să mai avem multă vreme o curiozitate greu de stăpânit atunci când va să vină vorba despre vremurile de dinainte de 1989, când, printre altele, viața cotidiană a românilor era condiționată sever chiar și doar de ideea că există o „Securitate”, care vede totul, aude totul, știe totul și, din nefericire, poate totul.
Decurgând de aici și în acord cu evoluția istorică, tot – sau aproape tot – ce (mai) este legat de această componentă contondentă a unui sistem, el însuși conceput și funcționând eminamente opresiv pentru marea majoritate a societății, reprezintă o provocare greu de stăpânit.
La toate acestea m-am gândit atunci când am aflat că Eugen Blaj se pregătește să scrie o carte cu o tematică legată de „acea” Securitate. Și mi-am zis că, de o fi să o și termine, ea va ajunge cu siguranță să fie foarte căutată și bine vândută.
Ei bine, Eugen Blaj a terminat cartea. Ea a și fost tipărită. De acum ar urma să-și împlinească destinul dar asta nu mai depinde doar de autor.
În al doilea rând, am să remarc faptul că această carte a lui Eugen Blaj este foarte bine scrisă, alcătuită cu o mână de maestru, aș îndrăzni să spun. Demersul literar al lui Eugen Blaj este pe cât de laborios, pe atât de solid ca și construcție și perspectivă a mesajului, încât, la modul cel mai concret și serios, afirm că da, suntem în prezența unei cărți eveniment ce merită toată atenția noastră.
Dacă dintr-un alt motiv nu, măcar pentru acela că ea „este” despre noi, fie că o vom citi, sau nu. Este despre noi, cei care am trăit efectiv timpurile evocate în carte dar este și despre noi, cei care astăzi, ne confruntăm – sau, cel puțin, ar trebui să o facem – nu numai cu ceea ce a rămas din acea vreme dar și cu ceea ce continuă să ființeze și să înrâurească viețile noastre, ale celor care „am trăit”, dar și ale celor care „trăim” sau, și mai important, vor fi, vor trăi după noi. Este un efort temerar care ne poartă de-a lungul unei perioade zbuciumate a istoriei noastre recente, o analiză făcută, cu precizia unei incizii chirurgicale pe cord deschis.
Am citit că această carte ar fi, în esență, un „roman de dragoste” și, până să apuc să o termin, mi-am zis că, desigur, e o exagerare plecată din pana unui critic care a abordat-o dintr-o perspectivă neortodoxă atunci când s-a apucat să o analizeze.
Ajuns, la rândul meu, la capătul lecturii, am luat o pauză, cât să pot să-mi certific, din ce în ce mai surprins, mai contrariat: „Ei da, cartea lui Eugen Blaj despre… stafia Securității este (și) un roman de dragoste.”.
De unde m-am așteptat la dezvăluiri șocante, la relatări penetrante despre acele vremuri într-o abordare istoric – documentarist – reportericească, detalii necunoscute despre vremuri, despre oameni, despre pagini mai puțin știute din viața unei epoci revolute, cu provocări uneori suprarealiste, cu drame greu de reprodus și tragedii orchestrate doar pentru partitura „corului antic” – o masă de anonimi despre care ar fi trebuit să nu se mai știe niciodată, nimic -, ei bine, m-am trezit că Eugen Blaj ne-a pus pe masă o uluitoare poveste de dragoste (!) derulată după niște reguli greu de admis ca fiind omenește posibile.
Să fiu sincer, nu așa mi-am închipuit o carte despre Securitate, despre acea Securitate care, vrând-nevrând, s-a întrețesut în fibrele cele mai fine, cele mai delicate și mai vulnerabile ale existenței cotidiene a românilor din anii regimului comunist. Mi-am închipuit că voi avea în mână o carte document, un adevărat dosar care să însoțească și să documenteze, în final, un rechizitor pe cât de lucid, pe atât de sagace și, în felul acesta, necruțător, al unui sistem despre care, mă tem, nu se va putea scrie niciodată destul pentru a-i dezvălui monstruozitatea perversă. Mă așteptam la dezvăluiri bazate pe documente, la fapte în toată nuditatea lor atroce, la facsimile, transcrieri de documente, fotocopii, cum spuneam, un „documentar” sec, pătrunzător, tăios ca o lamă de sabie de Damasc.
Ce am primit din toate astea?
Documente? Am primit. Destule cât să pot reconstitui o epocă, atmosfera ei. Fotocopii, facsimile, alte suporturi tradiționale de date și informații? S-a dovedit că nu au fost necesare. Construcția lui Eugen Blaj a avut o cu totul altă structură, ea s-a ridicat minuțios din cu totul alte perspective, folosind „materiale” neașteptate.
Din cele mai bune esențe exclusiv literare, tehnici, soluții la care, sunt sigur, nimeni care a privit doar (!) titlul cărții, nu s-ar fi așteptat! Cartea se constituie într-un opus proiectat și construit după cele mai clare rigori ale genului romanesc: intrigă tensionată, galerie de personaje clar conturate și dezvoltate într-o sinergie care le însuflețește fără efort, o galerie, pe cât de numeroasă pe atât de detaliat „desenată” de personaje – cele mai multe dintre el existând în realitate la momentul evenimentelor descrise în carte și continuînd să-și trăiască povestea și în zilele noastre.
Apoi, lucru esențial, am primit o meditație profundă, răscolitoare, despre condiția omului, în general, dar mai ales a celor care au apucat să trăiască oricât de puțin, în anii care au apăsat ca niște nori de plumb peste țara aceasta, peste oamenii ei! Autorul și-a construit pledoaria printr-o rețea fină a narațiunii propriu zise cu incursiuni temerare dar extrem de lucide, profunde și responsabile în opera unuia din marii filozofi ai secolului XX care, întâmplător sau nu, s-a revendicat a fi român: Emil Cioran.
Conștient că o carte despre o Românie confruntată, decenii la rând, cu spectrul unui sistem care punea, zi de zi, pe muchie de cuțit, cele mai elementare fundamente ale existenței umane, Eugen Blaj a introdus în această ecuație ce s-a dovedit uimitor de simplă, un gânditor care nu a încetat niciodată să vibreze pentru locul unde s-a născut și căreia i-a rămas fidel până la capăt.
Concret, a pus în discuție, la modul cel mai direct cu putință, prin gura personajelor sale, un mesaj pe care Cioran l-a transmis, în epocă, poporului său, atunci când a scris „Schimbarea la față a României” – un apel al intelectualului către semenii săi pe care, însă, cei mai mulți, din motive lesne de înțeles, nici nu l-au aflat iar cei ce, totuși, au apucat să-l audă, au făcut, din păcate, ce face intelectualul român de obicei: se retrag, fiecare, în turnul său de fildeș ca să tacă… filozofic.
Într-un cuvânt, ceea ce a reușit Eugen Blaj în cartea sa este o „coborâre” la nivelul realității a unor teze pe care Cioran le-a formulat magistral dar pe care, din nefericire, nu le-a putea vedea aplicate în viața de fiecare zi a românilor. Și cum să o fi putut vedea atunci când românul se complace, iată, de atâtea decenii, în dulcele fatalism mioritic, promovând cu încăpățânare adagii de genul „numai mai rău să nu fie” sau „lasă că o fi cumva”?!
Așa și eroii care alcătuiesc „distribuția” romanului – cei mai mulți dintre ei – așa și „corul antic” care asigură fundalul pentru derularea intrigii cărții.
A fost nevoie, știm de-acum, de un moment crepuscular ca cel din Decembrie 1989 – nici astăzi deslușit până la capăt – pentru ca povestea celor doi eroi ai cărții – Vlad și Ada – să cunoască o împlinire demnă, așa cum spuneam, de un roman de dragoste al cărui loc este, în mod cert, în galeria cărților definitorii ale literaturii române contemporane!
Iar când ajungi să termini de citit și ultima pagină, ceva va rămâne, va continua să răscolească mintea, va continua să stârnească neliniști: în regulă, odată cu căderea regimului comunist se cheamă că a căzut – ar fi trebuit să cadă – și vechea Securitate. Să fi devenit, cum ar veni, o stafie lăsată numai bine să bântuie tărâmuri „de dincolo”.
Destinul eroilor cărți, asemeni destinului celor care am supraviețuit acea epocă zdruncinată ar fi trebuit să se redefinească dramatic, să dobândească dimensiuni care să justifice dorința de zbor liber și avântat a generațiilor care erau chemate să înfăptuiască acea „schimbare la față a României” despre care a vorbit Cioran. Ne-am fi așteptat ca elanul celor care „au înfăptuit” Revoluția să fie îndeajuns de puternic ca să măture din cale tot ce lega țara de tenebrele trecutului, să deschidă ferestrele și să arunce peste pervaz toate stafiile. Pentru că, să fim de acord, Securitatea n-a fost decât una dintre cele care aproape că ne-au sufocat! Numai că, iarăși, soarta filozofului și-a declinat tragismul: neînțeles, contestat, persecutat înainte de 1989, alungat și țintuit între străini și de cei „de după”, Cioran n-a găsit urechi care să-i asculte mesajul cu gând de a-i și da viață!
La mai bine de trei decenii de la momentul în care sorții au creat condiții pentru a putea începe o nouă eră a istoriei românilor, rămânem, se pare, la fel de pasivi, la fel de „mioritici” ca și înainte. Iar glasul lui Cioran, tot ca o voce strigându-și adevărul tragic în deșert.
Și totuși, romanul lui Eugen Blaj ne întinde o mână pentru a ne invita să încercăm.
Acolo unde este dragoste, o dragoste jertfitoare – cum a fost iubirea lui Hristos pentru noi – dar și o dragoste în care să aibă loc îmbrățișările și cuvintele de alint și de dor, acolo mai este loc de speranță.
Acolo ne mai putem gândi cum să legăm, în cele din urmă, stafiile trecutului, cum să le imobilizăm pentru totdeauna.
Dincolo de orice alte considerente estetice, de analiză critică și/sau sistemică, romanul „Stafia Securității” a lui Eugen Blaj este – chiar dacă poate, autorul nici nu și-a dorit asta – un mesaj puternic și mobilizator: Cioran n-a scris în zadar că România are nevoie de o schimbare, că trebuie să se schimbe. El a intuit în chip magistral că acest lucru este nu numai necesar, dar că se și poate realiza.
E nevoie, doar, ca, în cele din urmă, românii creadă și să se decidă – ei și nimeni altcineva în locul lor – că a sosit timpul ca peregrinarea prin deșert – asemeni poporului evreu, după ieșirea din robia Egiptului – să ia sfârșit. Să înceapă vremea în care, așa cum a făcut-o Neemia, la vream sa, românii să se apuce să reconstruiască, să redevină o națiune așa cum și-au dorit-o atâtea generații de înaintași, așa cum o și merită, cu prisosință. Așa cum, acum, avem noi înșine întreagă îndreptățire să ne dorim.
Aș vrea să închei cu un îndemn. Simplu și direct. Mai e timp de lectură, mai e nevoie de slova tipărită. Cautați cartea lui Eugen Blaj – la nevoie insistați! – și vă veți convinge că merită. Merită toți efortul, merită tot timpul ca s-o puteți face.
Dacă din alt motiv nu, ca să începeți să vă lepădați de stafii. Oricare și oricâte ar fi ele.
Silviu RAȚIU
Cartea poate fi achiziționată de la:
– Librăria „Mihai Eminescu“ – București
– Librăria Cărturești Verona – București
– Librăria Cărturești Modul – București
– Librăria Cărturești Veranda – București
– Librăria Cărturești Mall Vitan – București
– Librăria Cărturești Carusel – București
– Librăria Cărturești Iulius Mall – Timișoara
– Librăria Cărturești Iași Pallas – Iași
– Librăria Șt. O. Iosif – Brașov-
sau online
