Nu știu de unde, dar m-a năpădit o amintire de pe vremea când bătătoream (?!) băncile liceului. Se știe, la vremea aceea, limba rusă era obiect obligatoriu de studiu, începând din clasa a V-a.
Mie mi-a plăcut să studiez limbi străine, prin urmare nu m-am dat în lături nici de la limba lui Pușkin.
Dar nu despre asta doream să scriu în cele ce urmează, ci despre o întâmplare petrecută prin clasa a X-a și care are legătură cu orele de limba rusă.
La Liceul „Ioan Slavici” titularul catedrei era Anton Bica, un personaj controversat, dar care a rămas în amintirea mea ca un pasionat al meseriei sale. Uneori, poate chiar prea pasionat – date fiind circumstanțele, mai exact „afecțiunea” pe care românii o purtau celor ce vorbesc limba pe care se străduia domnia sa să ne-o predea.
Altminteri, un om modest, ușor introvertit, cu o rigoare pe care cei mai mulți o găseau contraproductivă pentru o școală în care spiritul dominant era relaxarea, voioșia contagioasă, de la profesori și până la cel din urmă „boboc” abia intrat pe porțile impresionante ale clădirii ce luminează (și) prin arhitectura ei impresionantă cerul de deasupra Aradului. Altfel spus, domnul profesor Bica trecea ca un fel de „murătură” și chiar că, pentru asta, noi, elevii, purtam cea mai mică vină.
Un motiv pentru care dumnealui era… mai puțin simpatic printre elevi era și faptul că la „orele” lui trebuia să vorbim – hai, să spunem că trebuia să ne străduim să vorbim, cât mai mult… rusește. Sigur, asta era o treaba ce semăna mai degrabă cu o caznă, dar, spre lauda domniei sale, domnul profesor manifesta destulă înțelegere și spirit cooperant.
Doar să te audă că faci o minimă încercare de a lega două – trei cuvinte și pe fața lui se deschidea un pui de zâmbet trimis repede la plimbare, ca să nu ne luăm nasul la purtare…
Constituia o regulă peste care nu se putea trece ca, atunci când se nimerea ca vreunul din noi să aibă motiv „să se scuze”, acest lucru trebuia făcut, neapărat, în limba rusă, conform unor formule verbale relativ ușor de memorat, nimic de zis.
Așa se face că, „uvertura” fiecărei ore era ocupată de timpul în care cei interesați declamau, poticnindu-se și, uneori, stâlcind temeinic frumoasă limbă a „ciolovecilor”, succintele declarații prin care anunțau că (nici) de data asta nu se simțeau pregătiți să iasă la tablă pentru a se confrunta cu rigorile impuse de exigentul dascăl.
Mărturisesc că am experimentat și eu, nu de puține ori, formula sacramentală care începea cu „Tovarișci pripadavateli….” – adică „Tovarășe profesor…” și la capătul căreia abia apucam să auzim un „Harașo, saditesi” – „Bine, ia loc” izbăvitor. În ce mă privește, situația devenea complicată atunci când începea sezonul de competiții sportive și când se întâmpla să particip, aproape săptămânal, la concursuri care se desfășurau în diverse orașe ale țării. Se înțelege că, în astfel de situații, timpul pe care-l aveam în week-end pentru pregătirea temelor trebuia drămuit cu rigurozitate, iar facilitatea „scuzelor” era, oricum, mult mai tentantă.
În regulă, pentru situații de felul acesta învățasem formula universală pe care profesorul Bica dorea să o audă și care în limba română voia să spună că nu m-am pregătit pentru că am participat la o întrecere sportivă, ceva cu „sportivnaia sorevnovanie…” sau așa ceva.
S-a întâmplat, însă, că o dată, să nu mă pregătesc pur și simplu.
(Cine oare nu s-a confruntat vreodată cu lehamitea școlară? Aflu că acum i se zice… fobie școlară, ce să vezi…)
S-a întâmplat că în dimineața respectivă, înaintea orei de limba rusă, mi s-a năzărit și că s-ar putea să-mi vină rândul „la răspuns”, că prea trecuseră mai multe săptămâni fără să am această „plăcere” cu domnia sa.
La concurs nu fusesem în zilele precedente, așa că nu-mi rămânea decât celălalt motiv universal valabil: am fost bolnav!
Știam formula, exersasem de mai multe ori, mi-am pregătit și „fața” suferindă a celui care abia ce s-a putut târî până la școală, să vină „uvertura”…
La momentul potrivit m-am ridicat compunându-mi o mimă adecvată și am început: „Tovarișci pripadavateli, ia ne prigatovil urok patamu ia, vecera noci bâl balnoi…” (adică, tovarășe profesor, eu nu mi-am pregătit lecția pentru că aseară am fost bolnav…”)
De obicei, profesorul se mulțumea cu atât. Nu știu ce s-o fi întâmplat în ziua aceea, dar l-am văzut apropiindu-se de bancă și, cu o figură mimând un interes special, m-a interpelat: „Kakaia u vas bâla bolezni?” (Ce boală ai avut?)
Întrebarea era suficient de clară, iar tonul pe care a fost formulată, suficient de autoritar ca să mă pot eschiva în vreun fel. Doar că, bagajul meu de limba rusă nu apucase să cuprindă în el atât de multe noțiuni cât să pot defini de ce anume boală am suferit eu cu o seară în urmă, așa că, după câteva secunde, m-am auzit îngăimând propoziția care avea să rămână pentru mulți ani ca un leit motiv al întâlnirilor cu foștii colegi de clasă.
„Tovarișci pripadavateli, ia vecera bâl balnoi patamu-șto u menia… durut ficatul…”
Secunda de uluială a rămas suspendată între tavan și pupitrele băncilor, o liniște cum puține au mai fost în sala aceea de clasă, dar, odată trecută uluiala, toată lumea a izbucnit într-un hohot de râs la care, desigur, nu am putut să nu particip și eu, chiar că eram încă destul de speriat de ceea ce făcusem sau, poate, tocmai de aceea.
Profesorul Bica nu s-a contrazis nici atunci: a rămas același om sobru, controlându-și cu rigurozitate fiecare gest, fiecare trăsătură a feței. Doar cineva foarte atent ar fi putut să sesizeze un zâmbet abia schițat în colțul gurii. S-a întors la catedră, a închis catalogul și ne-a anunțat că va începe să predea lecția nouă.
După câteva minute, a venit din nou lângă banca unde mă așezasem între timp și mi-a spus, pe un ton neutru:
„Ce noroc, tovarășe elev, că nu te-a durut, hm… fi-capul!”
P.S. Dacă am transcris referirile în limba rusă cu caractere latine se datorează pur și simplu faptului că, de la data acelor evenimente, am rătăcit pe undeva карандаш și nu mai dau de el nicicum.
Silviu RAȚIU
