Despre suporteri, fani și galerii numai de bine

Argument:

Președintele CNCD cere măsuri dure după ce a mers la meciul FCSB – Rapid. „Sancţiunile sunt prea blânde. Meciurile, fără spectatori, altă soluţie nu există” – preluare din presa sportivă.

Galeria – această ființă exuberantă, gălăgioasă, ușor rebelă și plină de culoare!

Dar fără manifestări extreme, care să golească de conținut, până la urmă, ideea de „suporter“. Care suporter, după dicționar, ar trebui să fie o persoană care simpatizează și susține cu pasiune o echipă sportivă sau anumiți sportivi, când au loc competiții cu participarea lor.

Definiția cuprinde în sine cam tot ceea ce ar trebui să fie un suporter: o persoană care este atașată afectiv de un sportiv sau de o echipă și care își manifestă în mod vizibil susținerea. Fie vocal, fie prin gesturi și atitudine. Mai recent, vocabularul uzual a mai adăugat și expresia „fan”, chiar dacă, la origini, termenul era revendicat de domeniul artistic, mai exact de cel al muzicii.

Oricum o luăm, e vorba de persoane care se manifestă într-un mod ce presupune zgomot, mișcare, culoare – îndeobște atribute ale tinereții.

Foarte bine, așa și trebuie să fie un om tânăr și când spun lucrul acesta, mă grăbesc să precizez că, după mine, bătrânețea este doar o problemă de… CNP. Câtă vreme inima și mintea rămân conectate la tumultul vieții, orice om are a se socoti tânăr, având tot dreptul să se manifeste entuziast. Adică a fi „suporter” sau „fan”.

Îmi aduc aminte de numeroasele ocazii în care, alături de o peluză mereu aglomerată și foarte sonoră, mă manifestam ca suporter al echipei alături de care mi-am trăit, la propriu, copilăria, adolescența și chiar maturitatea timpurie – UTA, desigur! – și când galeria chiar conducea echipa spre victorii considerate, de specialiști, incredibile.

Spre o pildă, meciul epocal dintr-un septembrie 1970 cum nu a mai fost și cine știe dacă și când va mai fi, cu, pe atunci, campioana mondială a cluburilor, Feyennord Rotterdam. Pentru mine, acel meci rămâne ca o icoană a ceea ce înseamnă, cu adevărat, să fi un „Suporter”. Atunci am simțit ce poate face o „armată” de suporteri cu adevărat dedicați ideii pe care o întruchipează: aceea de a-și încuraja favoriții.

Și dacă îmi arunc privirea printr-o preajmă mai largă, pot spune că sunt locuri – și nu puține – unde suporterii alcătuiesc, în sensul adevărat al cuvântului, niște galerii fantastice. Spectacole de culoare, de exuberanță contagioasă, cu muzici luate de nici nu se știe unde și care integrează „tribuna” în reprezentația de gală care este – ar trebui să fie – un meci de fotbal. De fapt, orice altă întrecere sportivă!

Vreau să spun, există locuri în lume – ca și la noi altminteri – unde suporterul a rămas ceea ce, prin definiție, trebuie să fie el: unul care să se bucure de spectacolul oferit de idolul/idolii săi în timp ce, el însuși, își ia partea la reușita reprezentației prin încurajări ce, însă, nu-l scot pe el la rampă.

Un suporter trebuie să rămână întâi de toate ceea ce îi este destinat în „piesă”: un spectator entuziast, dar spectator. Sau, aș îndrăzni să trimit la ceea ce a fost corul în teatrul antic, un ansamblu care completa piesa, dar nu se substituia personajelor principale. Prin urmare, el ar trebui să înțeleagă că nu poate să facă nimic prin care să devină „actor” și, prin asta, să pună în umbră pe cei despre care susține că-i sunt idoli.

Din păcate – comunicatul citat în debut reconfirmă a nici nu mai știu a câta oară – pe meleagurile mioritice și nu numai, lucrurile au luat o întorsătură care riscă să determine un final trist pentru meciurile de fotbal. Fie că vorbim de echipe de club, fie chiar și de echipa națională.

Un mecanism diabolic a declanșat un  fenomen de proporții îngrijorătoare care, cum spuneam, amenință însăși supraviețuirea unei activități de pe urma căreia, atenție, mulți își asigură însăși existența, iar noi ar trebui să ne procurăm amintiri frumoase.

Se întâmplă tot mai des ca pe arenele de fotbal din România galeriile să preia rolul de actori, lăsându-i pe cei care ar trebui să joace „piesa” fără obiectul muncii.

Spectacolul pe care-l oferă „galeriile” este, de cele mai multe ori, grotesc, cu accente golănești, cu manifestări rasiale, xenofobe, cu agresiuni inexplicabile și care devin, inevitabil, pretextul ideal pentru viitoare încleștări între grupurile rivale.

O legislație șchioapă și, mai mult, o inapetență unor autorități pe care, se pare, nu le interesează ce se petrece dincolo de pereții birourilor lor luxoase a creat premisele generalizării unui fenomen cu grave conotații antisociale, ale căror consecințe sunt greu de anticipat.

Pentru că, se vede de la etapă la etapă – televiziunile ne aduc în case toată grozăvia unor asemenea bătălii – sub pretext că își susțin favorții, aceste „galerii” își exhibă apetitul pentru scandal, pentru mojicii groase și, vai, contondente.

Dumnezeule, te duci la un meci de fotbal, ce să cauți acolo cu topoare, cu răngi, un adevărat arsenal desprins din vremuri imemoriale?! Ca să nu mai vorbim despre faptul că accesul lejer la mijloace pirotehnice poate da naștere unor tragedii.

Încet-încet, stadioanele au devenit teatre de operațiuni pentru răfuieli ce n-au nimic comun cu spectacolul sportiv. Mai mult, sunt cunoscute pretențiile unor „șefi” de galerie care, vezi bine, decid dacă o echipă sau alta poate juca sau nu pe un anume stadion. De ca și cum ei ar fi proprietarii acestora. Ce să mai spui de sumele imense pe care cluburile le plătesc, an de an, cu titlu de amendă, în contul scandalurilor produse de susnumiții „suporteri”, fără nici o legătură cu întrecerea sportivă.

Cum să le spui acestor oameni „fani”, când fanatismul lor face rău, în primul rând, celor pe care, din vârful buzelor îi proclamă ca fiindu-le idoli?!

Nu pot încheia fără să evoc, din nou, anii ‘70 – ‘80 ai secolului trecut, atunci când o inițiativă de bun simț a pus în joc un Trofeu Fair Play pentru galerii, botezat după unul din cei mai fair play jucători din câți a cunoscut fotbalul autohton și nu numai, Iosif Petchowschi.

Aradul, vreau să spun galeria echipei UTA, a câștigat de două ori acest trofeu, fiind citată în toată presa sportivă drept etalon de civilizație, bun simț și atașament real la echipă, la valorile promovate prin sport.

Aflu că și în prezent galeria echipei UTA face o figură frumoasă, fiind de temut tocmai prin ceea ce au ei de dus mai departe: prin spirit de fair play!

În orice caz, nu am știri despre acte huliganice care să păteze fanionul echipei ori prestigiul de oraș civilizat al Aradului.

Ce mai rămâne de spus?

Simplu: Haide UTA!

Silviu RAȚIU

comentarii