Cu niște luni urmă am găsit pe Facebook o notiță ce conținea un palmares excelent al elevilor români, obținut la diverse olimpiade școlare internaționale și, fără ezitare, mi se umplea inima de bucurie.
Așa cum sunt (încă) convins – și cum am fost mereu – se nasc valori în România. Generații după generații, inteligența românească se reînnoiește, cu încăpățânare și cu har.
Notița de care pomeneam se vrea și un elogiu la adresa celor care, anonimi și modești, au contribuit la acele rezultate: părinți, profesori…
Da, este mai mult decât adevărat, în plină nebunie „reformistă” în domeniul învățământului autohton și de năvală a diverselor născociri ale „parentinggului” nord-american, mai sunt încă destui dascăli și, la fel, părinți care să se încăpățâneze să se cramponeze de metodele „învechite” de transmitere a învățăturii către cei ce vin din urmă și de a-i forma ca oameni luminați și, iată, competitivi chiar și la nivel international.
Spun asta pentru simplul motiv că a ajuns deja un dat faptul că educația școlară din România se află într-o, de acum, perpetuă operație de modificare, de schimbare, de modificare a schimbării… Într-un cuvânt, haosul este cel care vâjâie prin școli, cu rezultatele cunoscute. Ah, nu, nu cele despre care citeam în notița despre olimpici.
Acei elevi au obtinut rezultate demne de mândrie – mai întâi pentru ei și apoi pentru cei care le-au fost alături. Dar ei sunt, din păcate, excepțiile, într-un peisaj în care „regula” este, an de an, gustul amar al insuccesului, al ratării unor ținte altminteri deloc grele și, mai ales, minimal obligatorii pentru o nație ce se pretinde aspirantă la valori înalte de civilizație.
Să știi să citești și să înțelegi ce ai citit, să-ți ști număra sacii din căruță și să știi „opera” cu numărul lor, să-ți cunoști izvoarele și devenirea ca neam, sunt lucruri pe care orice om – cât de simplu să fie destinul pe care și-l alege – are dreptul, dar mai ales, obligația să și le apropie.
Ori, din nefericire, anii din urmă au demonstrat că, și să aibă cea mai mare bunăvoință, cei mai mulți dintre pupili sunt pur și simplu lipsiți de posibilitatea de a o face, din pricina unora care, din neputință, din neștiință sau, ce să mai zici, cu bună știință, au reușit să dea peste cap un sistem care, culmea, funcționa. Și care ar fi putut fi menținut în funcțiune sub condiția de a fi fost curățat de zgura politizării și ideologizării comuniste.
De la Revoluție încoace, chestiunea învățământului preuniversitar a ajuns să însemne, practic, fie o comunitate selectă de „olimpici”, fie masa amorfă a celor care sunt numiți „analfabeți funcționali”. Pur și simplu.
Cu alte cuvinte, școlile gimnaziale de pe întinsul patriei produc an de an niște paria. Cu bună știință. Oameni care pleacă din start cu „șansa a doua” atunci când vorbim despre obiective cum ar fi: o profesie decentă, admiterea la un liceu, un loc de muncă retribuit decent. Și asta nu pentru că ei nu ar fi putut. Culmea e – o știm, o vedem cu toții, în fiecare zi – copiii români sunt cel puțin la fel de dotați ca orice alt copil născut pe glob. Doar că sistemul îi condamnă să-și ducă viața, la maturitate, la periferia societății. Că o fac pe plaiuri mioritice sau că își mută drama nu mai ei știu pe unde.
Iar ei se comportă ca atare: atât ne-ați dat, atât dăm și noi. Pentru că, să fim de acord, nici nu pot mai mult.
Sistemul de învățământ preuniversitar din România – dar mai ales cel gimnazial –produce, an de an, valuri de adolescenți suferind de „autism” socio-cultural. Din rândul lor se selectează detașamente de viitori expați – plecați la cules de căpșune, că atâta știu și pot – sau de asistați sociali – iar sistemul îi așteaptă cu brațele deschise, că doar partidele, oricare ar fi ele, au nevoie de votanți. Mai cu seamă de cei care își exprimă „votul” punând degetul muiat în cerneală.
În secolul XXI, într-o Românie revendicându-și un statut de stat modern, civilizat.
Și ce e trist până peste poate este că în social-media continuă nebunia cu „România educată”, iar o doamnă ministru a Educației – fostă purtătoare de litieră la Cotroceni – (una dintre multele nulități care au ocupat fotoliul parcă blestemat din acel minister) dă ordine peste ordine, ordonanțe peste ordonanțe, sufocă Parlamentul cu proiecte peste proiecte de modificare, de modificare a modificării, toate demonstrând haosul care s-a înstăpânit în acest domeniu esențial din viața unei națiuni.
Ce să mai spun de cel pe care l-au instalat după alegerile din 2024, luându-l din fruntea unei universități prestigioase pentru a-l cocârja cu o misiune ale cărei dimensiuni nu le poate desena el. I s-a pus în față o listă de cerințe cu care, se vede cu ochiul liber, el nu este deloc confortabil și i se cere să mimeze performanța. Care performanță nu vrea să apară, nu vrea să scoată din inerție, numai ea, un sistem beteag, adus în starea de a fi ținut pur și simplu pe aparate, cu un prognostic mai rău decât fatidicul „rezervat”.
Schimbările urmate de modificări care, putem fi siguri, vor fi schimbate în termenul cel mai scurt, nu se mai termină în vreme ce ceasul falimentului ireversibil ticăie și ticăie. În ciuda panourilor de onoare, a panopliilor cu premii, medalii și mai știu eu ce soi de trofee.
Sunt bune ele, trofeele, dar ce facem cu ele atunci când ne trezim dimineața și ne confruntăm cu o amărâtă de zi obișnuită, când vine cineva și ne trântește în față o operațiune simplă de genul „Cât fac doi cu doi” și vedem în fața noastră o armată ce se scarpină în creștetul capului. Fie de reșine, fie, pur și simplu, de sanchi!…
Cui folosește că, în momentele în care presiunea din „oală” e gata să smulgă capacul, apare câte o statistică din cele cu care am început aceste gânduri: „Stați așa, uite ce de olimpici, ce de excelență strălucește în învățământul mioritic. Olimpici peste olimpici, medalii și câte și mai câte…!”
Undeva, la un colt de stradă, sub lumina palidă a unui felinar prăfuit, o umbră gârbovită, căutând frenetic într-o traistă. Ce să-și caute oare? Ce să fi pierdut?
Simplu: orizontul, perspectiva.
Viitorul!
Silviu RAȚIU
