În lipsă cronică de idei, politicienii, născuți sau doar aciuați pe malurile Dâmboviței, flutură prin fața ochilor noștri, de ani mulți, tot felul de idei năstrușnice în care nici măcar ei nu (mai) cred.
Le-a venit mănușă nebunia alegerilor pentru președinție. A fost o gură de aer pe care, în mod nemeritat, poporul le-a oferit-o și de care, cum era de așteptat, ei s-au folosit doar pentru a pune la cale alte proiecte nebunești.
Unul dintre acestea, vânturat deja de mai multă vreme, este cel care ar urma să conducă la o așa zisă reorganizare administrativă a țării.
Sub pretext că actualul sistem administrativ „costă” prea mult bugetul național, niște „specialiști” școliți pe la tot felul de oficine înființate din condei pentru scopuri știute numai de cei care le-au născut, au găsit că actuala împărțire administrativă a României este nefuncțională și, mai grav, costisitoare pentru buzunarele românilor.
Așa că s-au gândit să desființeze județele și să le înlocuiască cu „regiuni” care, în esență, înseamnă o comasare în funcție de niște criterii deloc clare, cu motivarea că, în felul acesta, aparatul administrațiilor locale va fi masiv restructurat, iar cheltuielile vor fi, desigur, serios reduse.
La prima vedere, socoteala nu pare proastă.
Numai că, ce să vezi, România a mai cunoscut, în istoria ei relativ recentă, un sistem cu 16 regiuni, înființate după instalarea regimului comunist. Și atunci s-a spus că acest sistem, care înlocuia pe cel vechi – cu… județe (!), va asigura o mai eficientă realizare a sarcinilor ce revin administrațiilor locale, că va asigura accesul mai lesnicios al cetățeanului la soluții rapide și mai puțin costisitoare.
Cum a funcționat acel sistem s-a văzut atunci când, în anii ’60, odată cu schimbarea produsă la nivelul central al Partidului Comunist, s-a stabilit că regiunile nu au dat randament și, în plus, ele nu erau conforme cu tradiția îndelungată a… județelor, astfel cum au fost ele încetățenite încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân.
Cu alte cuvinte, sistemul cu regiuni a fost verificat deja și a demonstrat că nu satisface cerințele unei administrații eficiente, care să asigure un nivel superior nevoile cetățeanului plătitor de impozite. Care, să fim de acord, nu sunt deloc mici, deloc „prietenoase” cu buzunarul – și așa destul de încercat al românului.
Acum, narativul e același: se vrea, cică, modernizare, se vrea optimizare, se vrea reducerea cheltuielilor ș.a.m.d.
Putem fi de acord cu faptul că, în felul cum funcționează acum, administrația – locală, dar și centrală – nu arată deloc bine, putem subscrie fără ezitare ideii că viața cotidiană a românilor este serios afectată – uneori până la sufocare – de o birocrație obeză și leneșă, uneori chiar indolentă.
Într-o analiză deloc complicată, însă, vom vedea că nu sistemul este cel care creează problema, nu existența în sine a celor 41 de județe – plus Capitala – este cea care dă rateuri. Filozofia care a stat la baza adoptării acestui sistem de împărțire administrativă a țării a fost corectă.
Teoretic, lucrurile arătau că e nevoie de o descentralizare a administrației de stat, în așa fel încât cetățeanul să aibă posibilitatea să-și rezolve problemele cotidiene fără prea multă tevatură și, lucru esențial, cu costuri cât mai decente, într-un timp cât mai scurt.
Da, teoretic lucrurile sunt corecte, principiul promovat în mai toate țările lumii civilizate este descentralizarea. Așa se petrec lucrurile în Franța, Germania, Spania, Italia și, din câte putem afla, lucrurile funcționează.
Ei bine, atunci care să fie problema la noi, în România? De fapt sunt două. Două probleme mari de tot.
Prima e că, declarativ se vrea descentralizare, dar, în realitate, în România există un centralism birocratic cum puține se pot vedea în lumea civilizată. Totul se leagă și se dezleagă „acolo sus”, adică la București. Nimic important nu poate fi gândit, proiectat, demarat sau, Doamne ferește, executat și pus în funcție fără oblăduirea celor de la București. Acolo unde s-a dezvoltat un aparat hiperstratificat și ultraetajat, asemeni unei pânze de păianjen întinsă, meticulos, sistematic, peste toată țara. Și care costă atât bani cât și timp. Asta e prima problemă.
A doua e legată de prima și îndeplinește un dublu rol: hrănește păianjenul de la centru, iar în al doilea rând se justifică pe sine însuși prin modul în care, folosind cele mai diabolice metode, îndepărtează omul simplu de rezolvarea problemelor sale. Unii i-ar zice incompetență patentată dublată de indolență. O fi, nimic de zis. Numai că, de cele mai multe ori se vădește că la mijloc e altceva: este o încrengătură de metode, procedee prin care, răstălmăcind legea, afectând-o de tot felul de by-pasuri – inventate ad-hoc sau elaborate îndelung -, puse la cale de o armată supracalibrată de „funcționari” care își îndeplinesc menirea auto-croită și auto-asumată: să-și asigure salarul – atât cât e el, nici prea mare, nici prea mic, dar un salar – cât mai multă vreme (dacă se poate, până la pensie) – și să-i mulțumească, pe linie ierarhică, pe cei care le dau de lucru și le numără țechinii la sfârșit de lună.
Că oamenii nu sunt mulțumiți? Cui să-i pese? Funcționarul român – și nu numai el – a știut dintotdeauna să paseze vina: ba că legea, ba că normele metodologice, ba că, știți dumneavoastră, ăia de la centru…
Și uite-așa, ajungem la esența problemei: vorba lui Caragiale, „descentralizare să fie, primesc, dar să nu se schimbe nimic…”.
Cu alte cuvinte, discuția pornită pe așa zisa nevoie de reorganizare administrativă se rezumă la următoarele aspecte: că e vorba de PSD, de PNL, USR, UDMR, toți doresc același lucru: să concentreze și mai mult decizia în mâinile lor și numai ale lor, punând o distanță și mai mare între ei și omul de rând. Să poată controla nestingheriți totul, mai cu seamă banii, resursele, pușculița „boborului”.
Este limpede că, atâta vreme cât sistemul va fi tutelat de oameni cu o mentalitate paternalist – dirijistă care ucide inițiativa și responsabilitatea personală, oricare ar fi modelul – județ, regiune, etc. -, lucrurile vor merge la fel de prost pentru cei care ar trebui să fie beneficiarii ultimi ai sistemului: cetățenii români.
Până ce nu ne vom asigura că în structurile de conducere ale țării vor ajunge oameni cărora să le pese, întâi de toate, de noi, de cetățeni și nu de interesele lor meschine, de setea lor nemăsurată de putere, nimic nu se va schimba radical în bine. Nimic nu va garanta o reformare profundă și efectivă a societății.
Ar fi timpul s-o declarăm răspicat: ne-am săturat de cârpăceli, ne-am săturat de ambalaje sclipicioase sub care, în cel mai bun caz, nu vom găsi nimic.
Eu cred că o putem face.
Ne-ar mai trebui un strop de voință.
Silviu RAȚIU
