Pe teresă, lume preocupată să-și soarbă cafeaua ori să-și savureze înghețata. Gustoasă. Și, încă, suportabilă ca preț… Lângă mine, domnul Mircea Axente – unul din glorioșii componenți ai unei echipe glorioase: UTA anilor 70 (secolul trecut…). E, și dumnealui, ca și mine, milionar. Milionar de timp, să fim bine înțeleși…
Alături de noi, alți domni pasionați de cafea, de șuete, de fotbal și… tot tacâmul…
„Nea Mircea, de unde crezi că vi s-a tras cu fotbalul, la vremea aceea?”.
„Nu știu unde vrei să ajungi, dar am să îți spun doar atât: cât era ziua de mare, eu și o grămadă de băieți din cartier băteam mingea pe maidan. Ori pe stradă. Că dacă mergeai în orice cartier al Aradului, poți fi sigur că maidan găseai și că nu era gol niciodată. Dimpotrivă. Iar pe străzi, ce să-ți spun, o grămadă erau neasfaltate, mai ales prin „cartiere”, iar circulația mașinilor, să fim serioși…”.
Pentru o clipă îmi revine în memorie o întâmplare din copilărie, cu un personaj celebru, la cea vreme, și cu mine pe post de… contravenient. Să fi avut vreo 5 sau 6 ani, mă trimite mama nici nu mai știu unde, trebuia, oricum, să traversez strada, lucru pe care, fără nici o grijă – fără nici un gând, mă și apuc să-l fac – în cele patru zări, nici urmă de vreun vehicul, darămite, auto… vehicul. O zi însorită, vară adevărată, eu – pas vioi, viața frumoasă și, dintr-odată, șuierul sfâșietor al unui țignal care mă paralizează. „Măi băiete, tu altă treabă n-ai, numai să încurci circulația pe drumul public!?”.
Proțăpit în fața mea, celebrul – în epocă – Boriceanu, agent de circulație cu motocicleta din dotare, apărut de nici nu știu unde, o namilă de om, cu o figură adecvată importantei sale misiuni și cu o voce croită, parcă, să trezească și morții…
Ce era să-i spun eu, atunci când circulație „rutieră” exista mai mult în imaginația lui, că nici înainte și nici după „eveniment” prin intersecția aceea nu a trecut nici o mașină și când, peste drum, pe tăpșanul de lângă o stație trafo mă așteptau deja băieții, să-ncepem o nouă miuță în timpul căreia „auturile” le băteam din mijlocul drumului…
Maidanul!
Ce loc magic pentru copilăria mea. Și nu numai.
Am absolvit liceul, am intrat la facultate și când mai veneam, câteodată, acasă mă întâlneam pe maidan- unde altundeva? – cu prietenii. Cu care, de bună seamă, încingeam miuța care ne polariza întreaga atenție, cât eram, de-acum, de găligani.
Era, încă, vremea, când ne umpleam timpul liber cu aiureli de genul miuțe, ieșiri la Ceala, excursii prin Podgorie, la Cetatea Șiria ori la Căsoaia – exista la acea vreme și un bazin de înot, acolo. – Semenic și celebrele curse cu bicicleta Arad – Timișoara și retur. Doamne, ce ambiții declanșa chestia asta, un adevărat examen de maturitate pentru oricine se dorea „bărbat”!?
Să nu-mi spună nimeni că maidanul a dispărut, fizic, odată cu declanșarea ofensivei cartierelor de blocuri – Șega, Micălaca și mai știu eu pe unde.
Să nu-mi spună nimeni că maidanul a reprezentat o reminescență a „mizeriei” în care, vezi bine, a trăit „clasa muncitoare exploatată”, înainte de război!
O parte importantă a copilăriei mele s-a derulat într-o curte în care se mai căscau două gropi provocate de bombardamentele americanilor asupra fabricilor din oraș. Dar, ce minunate au fost „de-a vați-ascunselea” și „hoții și vardiștii”, care făceau să răsune cartierul până seara tîrziu!?
Maidanul!
În perspectiva timpului, mai mult decât un concept.
Sigur, cuvintele pot defini – sau distruge – realități foarte concrete.
Dar maidanul nu a fost ceva ce s-ar fi definit prin cuvinte.
Maidanul a existat, a fost ceva foarte palpabil – ce ne mai juleam genunchi la câte o deposedare prin alunecare… – maidanul a fost ceva ce putea fi pipăit cu buricele degetelor. A fost locul înspre care alergam, cu felia uriașă de pâine „neagră” acoperită cu marmeladă sau cu unsoare și cu boia.
Maidanul a fost, la urma-urmei, o stare de spirit!
A fost dorința, dar și nevoia de a face mișcare – nu i se spune, neapărat, sport și cred că a fost bine așa – de a-ți dezvolta personalitatea prin competiție cu niște advesari reali, pe care-i puteai îmbrânci, cărora le puteai zice „de mamă” sau mai știu eu de ce, pe care-i putea scuipa, la o adică pentru ca, a doua zi, să le întinzi mâna și ei să accepte „scuzele” și lucrurile să meargă mai departe.
Maidanul – la vremea aceea – a fost invitația pe care fiecare copil o primea pentru a se înfrunta cu propria neputință, cu demonul comodității, cu tentația de a rămâne „pe cont propriu” – adică de a se însingura.
Astăzi, maidanul nu e nici măcar istorie!
Nu de alta, dar nimeni nu s-a gândit să scrie despre așa ceva. Fie de rușine, fie pentru că nici măcar nu s-au preocupat de existența lui.
Rezultatul e simplu. Și înfricoșător!
Nu mai există mingi din cârpe, nu mai există porți „construite” din doi bolovani, nu mai există felii uriașe de pâine unse cu marmeladă, nu mai există…
Existăm sintetic sau, cei mai mulți, respirăm și clipim din ochi, înghesuiți în scaune turnante, manipulând tastaturi de toate felurile dar, totuși… tastaturi. Din ce în ce mai performante. Înlocuind cam tot ce am putea face dacă ar fi să ne folosim mâinile, picioarele, ochii și, vai de mine, mintea.
Numai că, de la o vreme, a-ți folosi mintea a devenit ceva periculos. Mai bine nu, că nu e… corect.
Iar maidanul. mai bine nu!
Silviu RAȚIU
