O mai veche postare pe Facebook ne impută – arădenilor, vreau să zic – faptul că prea ne-am denigra orașul. Că nu găsim nimic bun să spunem, în public, despre Arad. Că am fi, în cele din urmă, niște cârcotași, cum ar veni.
Cunoscând autorul acestei jelanii, vreau să fac doar câteva reflecții.
În acord cu definiția din dicționar, cuvântul „a denigra” înseamnă: „A ponegri, a defăima, a calomnia, a discredita” sau, mai direct: „a înnegri cuiva reputațiunea”.
De unde ar rezulta, simplu, că ar fi vorba despre niște afirmații răuvoitoare și neadevărate la adresa cuiva. Care ar trebui să fie, nu-i așa, o persoană. O ființă omenească, după rânduiala ei. Nicidecum un obiect sau, mai rău, un concept generic, abstract, cum ar fi un oraș!
Cu alte cuvinte, este cam greu, dacă nu chiar imposibil ca arădenii să poată calomnia, ponegri, discredita, orașul Arad!
Și, după cum îl cunosc pe autorul jalbei, nici el nu s-a gândit la așa ceva.
Pot admite că o mare parte din locuitorii Aradului sunt nemulțumiți și că își expun nemulțumirea în social-media. Adică exact acolo unde tehnologia le-a creat oportunitatea de a se exprima. Liber. Fără a fi cenzurați pe criterii și din motive care, toate, sau numai unele, pot fi asimilate cu cenzura.
Odată cu apariția internetului ne-am trezit confruntați cu tentația de a ne expune opiniile. Așa cum știm, așa cum am fost învățați sau cum ni se pare că ne-ar reprezenta cel mai bine. Asta nu înseamnă, în mod automat, că toate aparițiile publice vor fi expresii ultime ale bunei credințe, ale onestității.
Nici că cei ce își expun opiniile vor fi fiind ilustrarea unor competențe de nivel academic.
Ne place sau nu, dar toate acestea fac parte din jocul democrației. Așa cum a ajuns ea în acest început zbuciumat de secol XXI. La urma-urmei, pentru ce au suferit atâția oameni, de ce au murit? Nu și ca să avem libertatea de a ne expune gândurile, părerile? Bucuriile, frustrările, nemulțumirile?!
Pentru că, în mod concret, asta era ce îl durea pe cel ce ne învinuia de denigrare. Dumnealui se referea la faptul că sunt foarte mulți cei care se exprimă, arădeni care se arată (tot mai) nemulțumiți de prestația celor care se află, vremelnic, „la butoane” și, din nefericire, de cele mai multe ori, nemulțumirea lor este îndreptățită!
Și atunci, de ce ar trebui să ne temem când luăm poziție – critică, firește – față de felul în care administrația publică a Aradului, primarul – cel ce a fost sau, uite, cel ce „este” – (nu) își fac treaba?!
Până la urmă, despre asta este vorba: oamenii își expun frustarea față de erorile, față de nerealizările celor care s-ar zice că „ne conduc”.
Ei sunt cei criticați, nu… orașul!
Aradul – ca loc în care niște oameni, nu puțini!, visează să trăiască o viață demnă, în acord cu niște aspirații la care efortul, dedicarea, inteligența, le dau întreagă justificare – este administrat prost, iar pentru asta, simplu, a existat și vor exista, mereu, niște vinovați!
Nimeni nu se va apuca să facă pe detectivul pentru a-l identifica pe unul sau pe altul. Potrivit unei cutume milenare – pe care n-am inventat-o noi – dar și în lumina legii, șeful poartă răspunderea pentru toți cei aflați în subordinea sa. Așa a fost de când lumea și așa va fi.
Să fim înțeleși, nereușitele – unele ajunse de râsul națiunii! – celor care se revendică a fi administratori ai trebilor publice, ele sunt și chiar trebuie criticate!
(Măcar atât, că de valorificat le putem valorifica doar o dată la patru ani, cu buletinul de vot în mână. Că n-o facem, e o altă poveste, de care n-ar strica să ne ocupăm măcar atât cât ne ocupăm de critici).
De ce nu am avea, oare, voie să o facem?
Pentru că se găsește unul care, nechemat, să ne tragă de mînecă?!
Vezi Doamne, cică… denigrăm!
E trist când în numele unui anume tip de „loialitate” te apuci să arunci cu pietre de-a valma în vecini, în cunoștințe, în toți ceilalți, oameni pe care nu-i cunoști acuzându-i, fără temei, pentru lucruri de care ar trebui să se rușineze tocmai cel pe care, vezi bine, vrei să-l protejezi.
Să-l protejezi de cine? Sau, de ce? De propriile neputințe, de propriile greșeli, de propriile interese obscure, în numele cărora au fost posibile, în anii din urmă, adevărate atentate la adresa calității vieții locuitorilor Aradului.
Se întâmplă că armată gălăgioasă de „avocați din oficiu” populează firmamentul cotidianului și așa mult prea frământat al românilor, pînă într-acolo încât tot mai mulți se gândesc să-și ia lumea în cap și să plece departe, cât mai departe.
Măcar așa să scape această agresiune continuă la care omul „simplu” este supus atunci când se manifestă, atunci când ia atitudine, atunci când cere socoteală deși, din vârful buzelor, i se spune că are deplina îndreptățire să-și exercite libertatea cuvântului, inclusiv dreptul de a nu fi de acord cu ceea ce i se pune pe masă.
Numai că, iată, în practică, se găsește mereu câte cineva să îți pună degetul în piept și să-ți șuiere, șerpește, să ai grijă… să nu denigrezi!
În fața mea, pe birou, un calendar. Îl răsfoiesc și-mi spun că mai e un pic și vine vara.
Iar la vară va fi vremea… urnelor.
Acolo, fiecare își va putea spune cuvântul.
Apăsat, cu puterea adevărului care alungă norii, alungă mirosul înecăcios și care deschide cerul să intre, iarăși, soarele!
Silviu RAȚIU
