Există cărți care nu se citesc, ci se trăiesc. Cărți la care privești o vreme, fără să știi dacă și de ce ar trebui să le deschizi. Cărți care nu se așază cuminți pe noptieră, ci – după ce le citești, uneori chiar cu „noduri”, rămân undeva în tine, ca un ecou care nu vrea să se stingă.
Romanul lui Eugen Blaj este una dintre aceste cărți. Nu te întâmpină cu promisiunea unei povești line, ci cu o tensiune care te prinde și te respinge în același timp. Care te zgâlțâie și tocmai de aceea, simți cum te contrariază de la început, cu un titlu despre care nu știi ce să spui: să fie greșeală de editare, să fie o glumă (?!).
Până la urmă, o tensiune care, paradoxal, devine motivul pentru care, odată ce ai început-o, vei continua s-o citești – un soi de dans în care partenerii când se resping, când se trezesc înlănțuiți într-o îmbrățișare pasională.
Un bloc care nu e doar un bloc, chiar că e… turn
La prima vedere, romanul pare să vorbească despre niște oameni obișnuiți, vecini într‑un bloc. Dar foarte repede îți dai seama că blocul nu e un simplu decor, ci un simbol al lumii în care trăim: o lume densă, aglomerată, dar în același timp teribil de singură. Un spațiu al înstrăinării, în care oamenii se aud, dar nu se ascultă; se văd, dar nu se recunosc.
„Acțiunea” cărții – dar ce vorbesc eu despre „acțiune”? – de fapt acest roman al lui Eugen Blaj nu are, practic, nici un fel de „acțiune” în sensul cel mai mundan al cuvântului. Este o derulare aproape imperceptibilă a unor fotograme închipuind viața unor oameni a căror „vină” este că sunt vecini într-un bloc de locuințe – simbolul unui spațiu al înstrăinării! (de „atunci”, dar și de acum) – și că ei nu fac altceva decât să încerce cu disperare să-și prezerve identitatea, chiar dacă acest lucru este îngreunat de lipsa absolută de sens a microuniversului în care trăiesc.
Adică, pe lângă dificultatea de a se mai înțelege pe ei înșiși, se mai izbesc și de zidurile unei lumi care, nu numai că nu-și mai vede sensul, dar se și încăpățânează să nege acest lucru sau, dacă e s-o facă, să caute ieșirea bătând mereu la porți înzidite. O lume în care destinele se fragilizează, devin tot mai defensive și în care se dezvoltă obsesii referitoare la propria identitate, dar și la, ei da, sensurile înalte ale existenței, după universalul principiu al lui „ce-i trebuie chelului…”.
O lume dominată, în surdină, de la luptă disperată de afirmare prin auto-conservare.
Nu întâmplător, printre primele reflecții pe care le-am făcut despre această carte a fost aceea a unei apropieri subtile de literatura absurdului. Nu un „absurd canonic”, ci unul subtil, filtrat de autoironie și de un, de acum, limbaj marcă înregistrată Eugen Blaj – un limbaj cu ajutorul căruia autorul demitizează cu măiestrie idea de „scriitor serios”, relativizând cu un ton sănătos prea mult căutată „solemnitate” a discursului cultural ce bântuie peisajul zilelor noastre.
Cartea lui Eugen Blaj zgândăre o mare dilemă a omului zilelor noastre. De unde simte că ceva nu e în regulă, că „mecanismul” ticăie anapoda, el intră într-o stare inerentă de agitație – ultimele resurse de conștiință fac treaba asta, aproape cu disperare – pentru că își dă seamă că trebuie să facă ceva. Cât nu e prea târziu!
Chiar dacă, deja, au apărut grupuri masive de oameni care, striviți de șocul „lumii noi” au cedat lupta, devenind niște „zombi”, mai există destui, Slavă Domnului, care refuză, care încearcă să „facă ceva”. Personajele lui Eugen Blaj cred – sau cel puțin încearcă să ne facă să este așa – că se numără printre acestea și asta dă cărții o tensiune specială. Pentru că toți, și fiecare în parte, duc o luptă aș zice disperată – chiar că nu realizează conștient acest lucru, e o chestiune la limita instinctului – fie că vorbim de lupta cu ei înșiși, fie cu ceea ce „există” în afara lor, fie cu stihii a căror prezență o simt, uneori o identifică vag, dar pe care nu le pot apuca, încă, să dea cu ele de pereți. Aha, pentru că da, pereții sunt prea strâmți, iar stihiile, tot mai multe.
O lume care nu mai știe de ce există
Altfel spus, romanul surprinde cu o acuitate aproape dureroasă senzația că lumea modernă și‑a pierdut sensul. Nu pentru că ar fi rău intenționată, ci pentru că e obosită, fragmentată, grăbită. O lume care se încăpățânează să nege golul din ea sau, dacă îl recunoaște, caută ieșirea apelând mereu și mereu serviciul „Urgențe” la un număr greșit.
Fără a dramatiza excesiv – dimpotrivă, exersând, conștient sau nu, autoironia – personajele lui Blaj trăiesc exact tensiunea între dorința de a rămâne oameni și presiunea unei realități care îi strivește.
Stihiile invizibile ale prezentului
Una dintre marile reușite ale romanului este felul în care surprinde prezența unor forțe difuze, aproape imposibil de numit. Sunt anxietăți colective, presiuni sociale, frici fără chip, norme care se schimbă prea repede, tehnologii care modelează fără să întrebe. Sunt forțe care nu pot fi înfruntate direct, pentru că nu au o formă clară.
Și totuși, oamenii lui Blaj încearcă. Lovesc în pereți, chiar dacă pereții sunt prea strâmți. Caută ieșiri, chiar dacă ele ar putea să se deschidă către… alte uși. Această luptă, chiar dacă pare zadarnică, este profund umană și dă romanului o vibrație aparte.
Una peste alta, în toată zbaterea lor, oamenii lui Eugen Blaj – la urma-urmei am putea fi tot așa de bine noi înșine – nu suferă de vreo nevroză sau depresie atât de larg atribuită prin renumitele „scrisori medicale” pe care atâta lume le poartă în cârcă, aproape ca un stigmat. Nu, ei dezvoltă și practică cotidian un instinct de supraveghere spiritual. Supraviețuire greu de controlat din pricina fluidității tot mai accentuate a eticului și moralității și îngreunată – culmea – de impactul tehnologiilor care, da, ne modelează chiar și atunci când nu ne dăm seama și a unei culturi a vitezei și superficialității care a ajuns aproape să ne strivească.
O lectură care te pune la încercare
Nu pot încheia mai înainte de a mărturisi că, citind cartea, am trăit un sentiment ciudat: de nenumărate ori am simțit impulsul să o închid, să o pun deoparte, chiar să o arunc cât colo și să decretez irevocabil că „e pierdere de vreme”. Dar, la fel de repede, apărea o nevoie irepresibilă de a continua. Ca și cum ceva din mine știa că în paginile acelea se ascunde un adevăr pe care nu am voie să‑l ratez.
Acest du‑te‑vino între respingere și atracție nu este – o declar cu absolută convingere! – datorat unui defect al cărții, ci dovada că ea lucrează în cel ce o citește. Dacă treci peste implusurile primelor pagini, afli cum te pune în fața propriilor neliniști, a propriilor întrebări, a propriilor lupte. Da, nu e ușor să stai acolo unde sumedenie de întrebări sfâșie confortul interior. Dar nici nu mai poți pleca. Și, uite-așa, cartea se termină și, ei da, încep, de acum, întrebările de recapitulare – să recunosc, o altă mare realizare a lui Eugen Blaj.
Concluzie: o carte care te obligă să simți
Romanul lui Eugen Blaj nu este o lectură comodă. Mai mai mult, nu este o poveste care să te adoarmă. Este o carte care te neliniștește, te provoacă. O carte care îți arată, fără menajamente, cât de fragil este omul într‑o lume care și‑a pierdut reperele. Dar și cât de puternic poate fi, atunci când refuză să renunțe.
În fond, romanul pune o întrebare simplă și teribilă: Cum rămâne omul om într‑o lume care nu mai știe de ce există?
Iar faptul că, citind, simți când să fugi și când să revii – asta spune totul. Cartea nu te lasă neatins. Și poate că acesta este cel mai mare merit al ei. Faptul că ea reușește să zgândăre conștiința prin faptul că ne confruntă cu adevăruri inconfortabile, determinând, măcar și pentru o vreme, stări de neliniște ar trebui să declanșeze în cititor un instinct sănătos de supraviețuire spirituală fără care, sunt sigur, nu avem nici o șansă.
P.S. Cartea semnată de Eugen Blaj, „Limba și literatura românești”, a apărut în 2025, la Editura Eikon, București.
Silviu RAȚIU
