La vremea copilăriei, i-am spus Pubi. Toți îl știam așa. Nu voi ști niciodată de unde i s-a tras.
„Pubi” nu apare în onomastica „cu acte” a nici unui popor din partea aceasta de lume, tot ce am putut să aflu este că ar putea fi vorba de o poreclă afectuoasă, un alint rezervat copiilor.
Și dacă mă gândesc bine, chiar că i se potrivea: era un copil cu fața deschisă, mereu zâmbitor – un zâmbet conturat ușor de gânduri pe care nu i le puteai ghici – prietenos, dar cu măsură, unii ar fi spus timid și poate că n-ar fi fost departe de realitate, cu o bună cuviință și cu o personalitate rectilinie care, peste timp, avea să devină, la el, parte dintr-o „marcă înregistrată”.
Apoi, am crescut și eu, a crescut și el, cumva relațiile de familie nu ne-au adus, o vreme, laolaltă. Pubi apărea când și când în relatări prilejuite de întâlniri „de familie” pasagere, dar, cumva, modestia pe care a cultivat-o fără ostentație l-a așezat pe trasee ce nu ni se intersectau.
Aveam să aflu, surprins, că Pubi „s-a făcut pedicurist” și n-am putut să nu observ că lumea trata informația cu un soi de mixt între condescendență și admirație reținută: „Lasă că e, totuși, o meserie bănoasă, se câștigă bine!…”
Cu timpul, „Pubi” a dispărut. M-am trezit confruntat cu „Miky – pedicuristul de la Astoria” după ce, într-un concurs de împrejurări greu de deslușit, soția mea a devenit clienta unei cunoscute coafeze de la acel salon.
Miky – o personalitate de acum. Un nume consacrat.
L-am vizitat mai întâi din curiozitate. Cum o mai fi arătând cel care îmi rămăsese în memorie cu zâmbetul acela nedeslușit, vrând parcă, să îl ferească de te și miri ce rele, acum, în postură de vedetă incontestabilă a unui salon de lux, de la parterul unui hotel pe atunci emblemă a unui Arad ce mai trăia, încă, vremurile sale de glorie.
Un Arad cosmopolit. În cel mai bun sens al cuvântului.
Miky făcea parte, de acum, din această lume. Prin efortul lui cotidian îi dădea, atât cât se putea, un famec aparte.
Nu-mi mai aduc aminte cum a fost când l-am descoperit în ceea ce s-ar fi putut numi „salonul” din cadrul… Salonului „de înfrumusețare” de la parterul hotelului.
Amenajare făcută cu respect pentru clientelă, generos vitrată, cu mobilier elegant și comod. Știu doar că „salonul” lui Miky m-a impresionat prin curățenie și funcționalitate: totul era „la locul lui”, asigurând un climat de relaxare și confort, debordând de energie pozitivă. Mi-a spus că totul a fost realizat sub stricta lui supraveghere: „Clientul trebuie să intre cu plăcere și să plece mulțumit!”.
Ne-am redescoperit, că doar eram rude, și am reușit să construim o relație care ne-a luminat multe momente de viață într-o perioadă în care, o știm, să găsești lumină nu era ușor.
La un moment dat, cu generozitate, mi-a cedat garajul din spatele blocului în care locuia, ceea ce, pentru vremurile acelea, era un lucru deosebit. Despre timpul petrecut în „salonul” lui – prilejuri numai bune pentru a-și etala umorul bonom, sursă permanentă de bună dispoziție – atât de necesară, uneori, chiar pentru a supraviețui unor momente iraționale care dădeau buzna și acolo, în colțul unde el își făcea meseria cu smerenie și maximă grijă pentru ca nimeni să nu plece de la el nemulțumit – s-ar putea scrie o poveste.
Așa și-a construit, cu metodă și seriozitate, o clientelă pe cât de numeroasă, pe atât de fidelă. Așa a devenit „o marcă”, un nume rostit cu respect „de la vlădică, până la opincă” și chiar de foarte mulți oaspeți străini ai hotelului. Nu-mi aduc aminte să fi refuzat pe cineva, iar asta a dovedit caracter, un alt lucru tot mai greu de găsit și atât de puțin apreciat.
Îmi aduc aminte vag de pasiunea lui pentru fotbal, mai ales că, de unde am fost – la rândul meu – un suporter înrăit al echipei UTA, de prin 1974 – anul este important, dar pentru o altă poveste – am pus relația mea cu fotbalul local în „stand by”. Oricum, nu m-a mirat deloc să aflu că a fost, împreună cu soția lui, un suporter de calibru al „textiliștilor”. Că a fost împătimit și că n-a pregetat să-și arate dragostea pentru această echipă nu m-a mirat niciodată.
Dacă e să folosim în dreptul cuiva expresia „omul lucrului bine făcut”, atunci o putem face cu cea mai mare îndreptățire în dreptul celui care a fost, o viață întreagă, pur și simplu: Miky.
Un concept pentru arădeni și nu numai pentru ei!
Nu cred că săvârșesc o împietate punând în discuție o idee care mi-a venit după ce am aflat, cu surprindere și tristețe, despre plecarea lui. Discretă, așa cum și-a dorit să-i fie întreaga călătorie pe Pământ.
M-aș gândi că n-ar fi cine știe ce mare lucru dacă amintirea lui Miky ar fi păstrată prin aceea că locul pe care l-a ocupat – și l-a onorat – în tribuna Arenei „Neuman” i-ar fi dedicat. Pur și simplu.
Să fie marcat cu o plăcuță cu numele lui și ar fi de ajuns.
Așa, ca să se știe că Miky Eibert – cu tot ceea ce a însemnat el ca profesionist, dar mai ales ca om de suflet – nu poate pleca dintre noi așa, fără urmă.
Silviu RAȚIU
