Ziarul electronic al arădenilor

Câinii de peste drum

Meditație despre o lume în care ne trezim tot mai des.

Peste drum de blocul în care locuiesc de ani buni, între digul de protecție și Mureș, o fâșie de pământ pe care se ridică niște construcții. Unele, cu pretenții și chiar cu înfățișare de case.

Celelalte, în cel mai bun caz, niște încropeli ridicate de mâini grăbite, numai să fie acolo, să ofere un adăpost iluzoriu, în caz de ploaie.

Arareori apar pe acolo și niște oameni. Greu să-i identifici. Nu poți ști dacă-s proprietari, dacă-s chiriași sau, cine știe, niște amărâți în căutare de adăpost. Și de uitare. Locul e potrivit pentru așa ceva: nu tu nume de stradă, nu tu număr de casă. Nimic!

O pereche ciudată – zic unii că-s frate și soră – își fac rondul zilnic ducând cu ei pachete învelite în hârtie de ziar. Îi văd deșertând cu grijă conținutul în locuri ce par, de acum, foarte bine desenate pe o hartă invizibilă. În secundele ce urmează, o grămadă de pisici atacă resturile de mâncare cu care le gratulează cei doi. La o vreme, cei doi pleacă fără nici un cuvânt, fără vreun gest de tandrețe la adresa pisicilor.

Când și când, perimetrul e ocupat de mașini. Nu știu pentru ce vin acolo, nu știu pentru ce se strecoară printre pomii piperniciți. Unele dintre ele rămân cu zilele, altele pleacă așa cum au venit.

Una dintre clădiri – e destul de temeinic alcătuită și are chiar o formă de casă, cu un soi de terasă acoperită și cu un colțișor unde, la răstimpuri, fumegă ceva care ar vrea să fie un grătar – pare să fie un fel de club de canotaj. Se văd și niște boturi de schifuri fantomatice – îți poți imagina cum au săgetat ele întinderi de apă.

Într-o baracă ce abia se ține dreaptă, un ins și-a amenajat un fel de refugiu unde se prezintă, în fiecare dimineață, cam la aceeași oră, purtând un chipiu de matelot – știu eu, s-o fi visat, cândva, comandant de navă… La scurt timp și după o scurtă inspecție a împrejurimii, dă drumul la o instalație de făcut zgomot – altfel n-o pot denumi – din care răsună, cât e ziua de mare, un șir interminabil de „hituri” din folclorul „nou”, asortat cu inserții aleatorii de manele.

Și, n-ar fi mare lucru, e gustul omului, nu-l judeci pentru asta. Grav e că lasă sonorul la maximum. Zi-lumină, vrei-nu vrei, o confruntare cu plăcerea omului de a lansa în spațiu ceea ce, pentru el, ar fi muzică de distracție. Uneori îl văd plimbându-se în jurul hardughiei, ba, mai ia și distanță de ea fără ca muzica să primească, la rându-i, un câta repaus. Dimpotrivă, ai zice că-l urmărește, fidelă, să nu cumva să-i lipsească… confortul sonor…

Tot tabloul acesta sugerând un bidonville n-ar fi complet fără concertul aproape neîntrerupt susținut de o trupă de câini care împestrițează peisajul cu fâlfâiri de coadă.

Ei da, câinii!

Și nu puțini!

Ziua, latră, noaptea, latră, și nimeni nu pare să fie interesat de ce o fac. Cum spuneam, nu se prea înregistrează prezențe umane pe-acolo. În plus că lătratul nu încetează nici atunci când patrupedele se strecoară printre picioarele celor ce, la răstimpuri, își  poartă umbrele pe-acolo și nici măcar atunci când se înfruptă, pe fugă, din ceea ce li se aruncă cu titlu de mâncare. Și ce mai e ciudat e că-și împart rolurile.

Nu latră toți deodată.

La ce ar și folosi? Scandalul e oricum declanșat, gălăgia umple spațiul de jur-împrejur, de ce să se ostenească toți deodată?

„Nu știți de ce latră potăile astea, așa-i!?” – îi zice, într-o bună zi, „matelotul”, unuia care numai ce trecea prin zonă, un oarecare, poate un amator de plimbări sau cineva care s-a apucat să cerceteze modificările produse în flora și fauna Luncii Mureșului, că tot e la modă acum, de când cu revoluția ecologică. „Să știți că n-o fac de proști! Puteți fi siguri!…”.

Străinul nu pare interesat de subiect, își urmează traseul cu pași măsurați, nici să lege un dialog nu pare să se grăbească, e limpede că are gândurile plecate în altă parte.

„Auziți, eu cred că problema asta ar trebui să fie analizată la cel mai înalt nivel: de ce latră câinii aștia și de ce o fac ei așa cum o fac?! Niciodată laolaltă, de ca și cum și-ar fi scris partiture, iar acum o tot repetă… concertul o să fie cândva… mă-nțelegeți!?”.

Nu, străinul nu pare să înțeleagă, de fapt e limpede că nu e pe aceeași lungime de undă cu „matelotul”. Pășește măsurat pe aleea ce mărginește digul de apărare al Mureșului, cu grijă să nu pătrundă pe fâșia desemnată pentru bicicliști, ochii-i scrutează un punct nedefinit, e limpede că nu-l preocupă lătratul câinior, după cum nu-l preocupă nici faptul că „matelotul” s-a lipit de el și îl urmează cu un soi de disperare. Te uiți și observi cum își aranjează, stingher, bereta, iar pe față deslușești teama de a-l pierde pe omul acesta, căruia, în sfârșit, i-ar putea detalia teoria lui revoluționară despre lătratul polifonic al câinilor cu identitate aproximativă…

E atâta dorință disperată în privirea lui care, ai zice că cerșește măcar o încuviințare îngăduitoare, o sprânceană ridicată ușor ca semn că „celălalt” a luat act că el e acolo, că există, că merită să i se înregistreze prezența.

Că e dispus să stea de vorbă cu el.

„Da, eu știu de ce fac ei treaba asta. I-am urmărit ani de zile și-i știu pe de rost. Nu-s proști câinii ăștia, să știți, nu-s proști deloc!…”.

Degeaba, străinul nu reacționează, rămâne același monument al indiferenței reci. Măcar de i-ar da de înțeles, cumva, că e sătul de insistențele lui, să-i dea cu tifla, ceva. Nimic!

„Nici nu vă dați seama, aș putea povesti atâtea despre fiecare din ei?! Vreți: Mai ales aș putea să lămuresc misterul ăsta cu lătratul… da, pentru cei mai mulți e un mister…, nimeni nu se oprește să-i privească mai atent, să-i înțeleagă…, au și ei un univers al lor, chiar că-s numai niște câini. Chiar așa, să fii un amărât de metis, o corcitură, ce mai, și să ai o asemenea personalitate… hm, ce vorbesc eu de personalitate… vrea să… ce părere aveți?!”.

Brusc, străinul se oprește în fața unuia dintre blocurile de piatră închipuind o sculptură incertă, așezată la umbra unei sălcii.

Stană de piatră în fața alteia.

Își ridică brațul cu un gest mecanic, de robot, gestul e radical și imperativ, îl înțelege și „matelotul” într-atât că-și înghite vorbele ba, chiar își opreșete și respirația.

Străinul zăbovește câteva secunde cu ochii lipiți de piatra acoperită, ici-colo, cu licheni, apoi scoate din buzunar un telefon celular, folosindu-l ca pe un aparat de fotografiat, declanșează – lumina ascuțită a blitzului pulverizează semiumbra așternută în acel colț de parc – repetă operațiunea de mai multe ori, dând înconjurul statuii. Se mai oprește o dată, învăluind-o cu o privire avidă.

„Știu! Acuma știu totul!…”.

Se pune, brusc, în mișcare, ia startul cu un pas alert, cu ochii țintă către capătul aleii, ai zice că e unul din cei care-și „fac” norma zilnică de pași, obsedați ai mișcării de dragul sănătații, treptat se distanțează de „matelot”, de-acum e departe, o nălucă, o umbră întrețesută din slabe firicele de lumină și particule irizate de praf.

„Matelotul” rămâne în urmă, e mare dezamăgirea întipărită pe fața lui, mai mult, e o mare tristețe care-i cuprinde toată ființa, ar fi vrut să-i poată expune străinului întreaga lui teorie, rezultatul atâtor și atâtor ore de meditație, acolo, în umbra coșmeliei lui.

De fapt, ar fi vrut să stea și el de vorbă cu cineva, pur și simplu. Asta ar fi vrut!

În cele din urmă ajunge de se așează pe o bancă lipită pe baracă, privirea i se pierde printre tufele neîngrijite, străpunge zbegăraiul, ajunge la malul râului – curge și acesta absent, fără nici un gând – trece mai departe și se pierde în desișul de pe celălalt mal. Nici acolo nu pare să fie cineva dispus să-l asculte. Să-i împărtășească apetitul pentru comunicare, pur și simplu pentru o stare de vorbă, nimic altceva!

„Ce ți-e și cu oamenii de astăzi?! Nu mai au timp unii de alții, și-au abandonat cuvintele care pe unde, nici ochii nu mai știu căuta prezența altcuiva, tăcere și iarăși tăcere, atât! O liniște planetară a invadat lumea oamenilor de azi! Liniște și nimic altceva!”.

„Mașina” lui de zgomote lansează în eter sunete ce s-ar dori muzici numai bune de gâdilat urechea, iar cîinii…

Desigur, câinii își execută, conștiincioși, programul zilnic de lătrat polifonic, încrețind discret cu vălurele mărunte întinderea imensă a oceanului de tăcere care acoperă nepăsător lumea din jurul lor.

Silviu RAȚIU

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.