S-a terminat nebunia prilejuită de alegerile pentru președinția României. Ai zice că a venit vremea să trecem la lucruri serioase.
Nu de alta dar, chiar așa, am avea ce să facem. S-au adunat atâtea neștiute și nefăcute, dar noi, se pare, am intrat într-un soi de carusel care ne-a amețit atât de mult că nu ne mai vrem întorși cu picioarele pe pământ.
Continuăm cu spectacolul ieftin și ce e mai rău, am găsit, surprinzător de repede, un alt „falit” pe care să-l scoatem în față, să-l măscărim, să-l arătăm cu degetul și, iarăși, să râdem între noi.
Mă rog, unii dintre noi.
A fost ceremonia de inaugurare în Sala Unirii. Și au fost, după discurs, o serie de saluturi, strângeri de mână, felicitări și altele asemeni, care l-au avut în prim plan pe cel proaspăt învestit.
Emoționat, ușor fâstâcit, cu nu puține stângăcii. Printre care și aceea de a-l fi „sărit” pe Patriarhul Daniel din șirul strângerilor de mână.
Da, a fost o greșeală. Chiar și dacă, o știm, s-au văzut, anterior a fost un moment în care, în condiții de solemnitate protocolară, președintele l-a salutat pe patriarch, iar acesta l-a binecuvântat. Așa cum e normal și cum stabilește, probabil, protocolul.
S-au găsit rapid destui care să se dea de ceasul morții că președintele l-a ignorat cu bună știință pe patriarh, că și-a arătat, în felul acesta, disprețul față de ortodoxie și câte altele la fel.
A mai apărut și un video clip cu același personaj: Președintele, în momentele când a trecut în revistă garda de onoare, prilej cu care, iarăși, domnia sa fost cel puțin stângaci. S-a văzut de la o poștă că „rolul” nu-i era familiar, că ceva nu funcționa așa cum, sunt sigur, ar fi vrut, în primul rând, chiar domnia sa.
Și iarăși înțepături, iarăși miștocăreală groasă.
Nimic de zis, genul acesta de reacții e printre cele mai facile. E la îndemâna oricui se crede a avea simț al umorului. Doar că, să nu uităm, umorul e darul pe care Dumnezeu l-a dat celor care au (și un pic de) spirit. Adică celor care au de a face și cu inteligența, nu doar cu râsul gros.
Ușor să-i scoți ochii unuia care, până mai ieri, n-a avut nici în clin, nici în mânecă – așa cred că ar fi cazul să pornim discuția – cu protocolul de grad „0”, rezervat unui șef de stat. Adică, domnul Nicușor Dan nu s-a născut, să fim de acord, în vreuna din odăile domnești de la Palatul Cotroceni. Orice am zice, el a fost, până în seara zilei de 18 mai 2025, unul ca noi, un „simplu cetățean”.
Și, dacă e să fim onești, o știm cu toții, în școlile din România nu s-a ajuns încă să se predea curent disciplina „protocolul președintelui țării”. (Ba, mai rău, nici regulile elementare de bună creștere nu se mai prea „predau” pe meleaguri mioritice.)
Iar dacă putem fi de acord cu asta, atunci vom fi de acord cu încă un lucru: în regulă, noul președinte nu avea de unde să știe care sunt regulile de protocol la care-l obligă funcția. Nu avea de unde să știe cum să se poarte în fața gărzii de onoare, cum să-i salute pe foarte eleganții componenți ai acesteia, nimeni nu cred că i-a spus că nu are de ce să se grăbească, că nu are nici un motiv să fie crispat.
Nu, nu avea de unde să știe nici că, de vreme ce i-a salutat pe unii reperezentanți ai cultelor prezenți în Parlament, ar fi trebuit să o (mai) facă și cu patriarhul, chiar dacă, anterior, cu acesta a avut, deja, un moment bine definit.
De unde să le știe pe toate și cine știe câte alte reguli pe care le-o fi nesocotit în zilele acestea?!
Și atunci, aș vrea să pun (doar) câteva întrebări după care, cine o să se simtă îndreptățit va putea ridica piatra și să arunce.
Oare nu ar fi fost cazul ca, în zilele ce au precedat ceremonia învestirii, președintele nou ales să fi beneficiat de un curs scurt de inițiere în protocolul aferent acestui moment emblematic pentru o țară întreagă?
Să nu uităm, domnul Nicușor Dan este, de acum, președintele României, iar asta înseamnă că el este imaginea României, oriunde s-ar afla el în considerarea acestei calități. Adică, atunci când a trecut în revistă garda de onoare, a purtat cu el imaginea întregului popor, nu doar a sa, așa stăpânit de trac cum a fost.
Iar în al doilea rând, nu era, oare, foarte simplu dacă unul dintre, sunt sigur, numeroșii consilieri ai serviciului de protocol de pe lângă Președinție să-l fi acompaniat – cu discreția pe care, știu sigur, o stăpânesc bine oamenii aceștia – pe președinte? Ce ar fi fost de preferat: să-l lăsăm să gafeze – așa cum, iată, s-a întâmplat – sau să-l ajutăm, cu tact și cu discreție, să aibă o prestație potrivită pentru funcția pe care tocmai ce a preluat-o în mod oficial. Să fi fost atât de puțin important modul cum se va fi derulat acest moment din istoria țării, încât să-l lăsăm să alunece, uneori, în derizoriu.
Nu știu dacă a fost doar o inabilitate sau o fost ceva premeditat, știu doar că în toată această poveste, imaginea care a ieșit șifonată nu a fost doar a persoanei noului președinte ci, a întregii țări.
Iar asta, chiar așa, nu ar trebui să ne fie indiferent nici unuia dintre noi.
Că ne place de noul președinte, sau nu!
Silviu RAȚIU
