Despre drapelul național la americani.
Aș vrea să mai rămân un timp în preajma drapelului ca simbol și ca motivație, după care am să mă opresc asupra câtorva mai mult sau mai puțin cunoscute.
Mai întâi, să vedem cum a apărut acest drapel.
Nașterea și adoptarea lui ca însemn național sunt legate de numele lui William Driver.
William Driver a fost un căpitan de navă qmerican, născut în 1803, la Salem, Massachusetts, de unde, la 14 ani a plecat pe mare, pentru ca la 21 de ani să primească gradul de căpitan.
(S-o recunoaștem, la vremea aceea, timpul nu prea avea… vreme… În numele unor comandamente ce țin de situația economică și politică a acelor vremuri, ajungeai foarte repede la rang și poziție. E o altă problemă că, din nefericire, nu dura prea mult, numeroasele războaie sau simplu încleștări armate limitând drastic speranța de viață.)
Despre Salem, o remarcă importantă: într-o vreme a exceselor puritane, orașul a devenit celebru prin înscenările „judiciare” puse la cale împotriva unor nefericite acuzate, ce oroare?!, de vrăjitorie. Că, în realitate, nu a fost vorba de nici un fel de lucruri necurate a contat mai puțin.
Destul și bine că au murit niște suflete sărmane față de care, nimeni, niciodată, nu și-a mai cerut vreodată iertare. Poate doar dacă ne gândim la piesa cunoscutului scriitor și dramatur american Arthut Miller, „The Crucible”, scrisă în 1953, inspirată de cele petrecute în Salem.
Autorul a folosit procesele ca alegorie pentru „vânătoarea de comuniști” din epoca McCarthy, arătând cum frica și suspiciunea pot distruge comunități, mesajul piesei constituindu-se, în același timp, o reabilitare târzie a acelor nefericite. Aș mai menționa că piesa „The Crucible” a fost adaptată în film în 1996, cu Daniel Day-Lewis și Winona Ryder în rolurile principale.
Dar să revenim la drapel și la Willian Driver: în 1824, mama lui și un grup de tinere din Salem i-au dăruit un steag mare, cu 24 de stele – câte state avea Uniunea atunci -, ca semn de respect pentru cariera sa maritime, iar el l-a numit cu emoție „Old Glory” și l-a purtat în călătoriile sale în jurul lumii.
Când Tennessee a secesionat în 1861, confederații au încercat să-i confiște steagul, dar el l-a ascuns ingenios, cusut de fiica sa într-un quilt (o pătură matlasată).
Steagul a rămas ascuns până în 1862, când trupele Uniunii au ocupat Nashville și când Driver l-a desfășurat pe străzi, în semn de loialitate față de Uniune. După moartea lui, în 1886, familia a păstrat steagul, iar în 1922, l-a donat „Smithsonian Institution”, unde se află și astăzi, expus la „National Museum of American History”.
Istoria ne arată că „Old Glory” nu a fost doar un steag personal, ci un simbol al rezistenței și patriotismului în vremuri de criză. Iar povestea lui Driver arată cum un simplu obiect poate deveni un mit național, încărcat de emoție și mândrie identitară.
Astăzi, „Old Glory” este unul dintre cele mai afectuoase nume pentru drapelul american, folosit de milioane de oameni, patriotismul lui William Driver transformând un steag primit în dar într-un simbol etern al Americii.
Cât privește actualul design al drapelului SUA, cu cele 50 de stele, o altă poveste.
El a fost realizat în 1958 de un tânăr licean, Robert (Bob) Heft, ca proiect – o temă de casă, cum ar veni – pentru școală.
Da, sistemul de învățământ american – așa imperfect cum e el – încurajează dezvoltarea aptitudinilor, a abilităților practice ale copiilor, încurajându-le, în felul acesta, gândirea independent și, foarte important, creativitatea și spiritual de inițitivă, lucruri fără de care progresul e doar un cuvânt frumos, de spus seara, înainte de culcare, copiilor care mai au timp de naivități.
Dacă e să căutăm cum a început istoria „actuală” a drapelului american, va trebui să facem cunoștință cu un adolescent american, Robert G. Heft, la data când a început povestea lui, în vârstă de 17 ani, un elev la liceul din Lancaster, Ohio.
S-a întâmplat că, pentru ora de istorie americană, profesorul le-a cerut elevilor să facă un proiect practic legat de guvern sau istoria americană. Colegii lui au ales teme mai obișnuite (eseuri, machete, prezentări), dar Heft, pasionat de simboluri și de politică, a decis, de capul lui, să redeseneze drapelul, anticipând – istoria se petrece în 1958 – că Alaska și Hawaii vor deveni state.
A lucrat acasă, tăind și cosând stelele pe un steag vechi de 48 de stele, pentru a-l transforma într-unul cu 50. A păstrat cele 13 dungi roșii și albe, dar a reorganizat stelele într-un aranjament de 5 rânduri cu câte 6 stele și 4 rânduri cu câte 5 stele, obținând un aspect echilibrat.
În pofida efortului său mai mult decât lăudabil – gândiți-vă, suntem într-o Americă unde băieții nu le prea au cu acul de cusut și alte „chestii” de felul acesta -, profesorul a notat lucrarea lui Robert doar cu un B-, considerând că designul nu era suficient de creativ. Într-un authentic spirit american, Heft a contestat nota, cerând ca, în cazul în care propunerea sa de drapel va fi acceptată de autorități, să i se acorde calificativul meritat, adică un A.
Zis și făcut, Heft a trimis designul la Congres. Când Alaska și Hawaii au devenit state (1959 – 1960), președintele Eisenhower a ales modelul lui Heft dintre peste 1.500 de propuneri, iar „tema de casă” a lui Heft a devenit steagul oficial al SUA pe 4 iulie 1960.
Să mai spunem că profesorul lui Robert i-a schimbat, cu bucurie, calificativul și că, se pare, acesta a fost un motiv suplimentar de satisfacție pentru tenacele adolescent.
După ce proiectul său a fost adoptat oficial în 1960, Robert Heft și-a continuat viața fără cine știe ce tevatură, a devenit profesor, politician local și vorbitor motivațional. A murit în 2009, la vârsta de 67 de ani, în Michigan.
Ce ar mai fi de spus? Poate doar atât: povestea lui Heft arată cum într-o lume în care (încă) funcționează principiul meritocrației, al încurajării și promovării inteligenței și cretivității, inițiativa unui tânăr poate ajunge să-și pună pecetea chiar și pe istoria unei națiuni.
Istorie care consemnează, printre altele, că în ziua de 4 iulie 1960, la Fort McHenry din Baltimore, locul unde s-a scris imnul „The Star-Spangled Banner”, noul drapel cu 50 de stele a fost ridicat pentru prima dată și că, din primul moment, americanii au văzut în el un simbol al extinderii și unității – Alaska și Hawaii tocmai deveniseră state, iar steagul reflecta acum „America completă”. La unison, presa vremii a relatat povestea adolescentului, ea devenind ilustrarea unui adevărat exemplu de „vis american”: un tânăr obișnuit care, iată, poate să influențează istoria națiunii.
Mi se pare deosebit de important să subliniez faptul că, prima arborare a drapelului cu 50 de stele a fost un moment de dublă sărbătoare: celebrarea independenței și proclamând maturitatea unei națiuni, spiritul ei vizionar, iar faptul că designul a fost realizat de un licean a dat evenimentului o aură de autenticitate și speranță.
Dacă am petrecut ceva timp cu povestea aceasta e pentru motivul că, da, e nevoie să avem grijă de felul în care, ca națiune, privim către cei ce ne vor lua locul. Nu e de ajuns să o declarăm, nu e de ajuns să lipim etichete gen „generația de mâine”, cu diverse notații din, culmea, coada alfabetului! Tinerii – așa cum am fost și noi – au nevoie de mult mai mult, după cum, în același timp, de mult mai puțin!
Dacă vom privi la ei cu dragostea pe care o datorăm „aproapelui” și nu-i vom cocoloși ori, mai rău, nu-i vom alunga din „preajma” noastră pe motive care mai de care mai descalificante, vom avea satisfacția să-i vedem cum cresc, cum se dezvoltă, cum entuziasmul lor îi va conduce către limanul împlinirii lor.
Și ce ne-am putea dori mai mult de atât? Să nu uităm, lor nu le lipsește energia, nu duc lipsă de resurse – fizice și intelectuale. Apoi, oricât am vrea, experiența nu le-o putem nici măcar împrumuta. (Doamne, ce ne mai plăcea să facem, pe vremuri, „schimburi de experiență”).
Experiența vor trebui s-o dobândească. Prin ceea ce au primit încă de la naștere și prin ceea ce le putem oferi lăsându-i să-și deschidă aripile numai atunci când vor fi fost pregătiți cu adevărat să-și ia zborul.
Un elev ambițios, care a pus talent, pricepere, dedicare și îndrăzneală într-un banal proiect școlar a intrat în istoria unei națiuni. Fără gălăgie, fără emfază, fără „ajutoare” de ici, de colo. Și asta pentru simplul motiv că a trăit într-un timp și într-un loc unde niște oameni au știut cum să-și administreze viitorul.
Drapelul național – un simbol, o cauză pentru care și alături de care să lupți și să-ți dorești victoria.
Drapelul național – un semn în numele căruia niște oameni simpli își pot revendica, la o adică, un loc în istorie.
Silviu RAȚIU
