Ziarul electronic al arădenilor

Aici am ajuns?

Nu-i nimic special: la români se pot întâmpla lucruri ce țin de domeniul… baladei. Adică al fanteziei, al minunilor, al imposibilului turnat în poezie.

Că doar nu ne putem închipui că, în realitate, ciobănașul avertizat de „Miorița” lui ar proceda, în realitate, așa cum aflăm din dulcele viers popular.

După cum, în nici un alt colț de lume cât de cât civilizată și cu mintea cea de pe urmă acasă să se poată întâmpla, cum s-a întâmplat în Parlamentul României, ca un guvern investit legal de un partid, să fie dat jos tocmai de același „partid”, care l-a așezat în fruntea bucatelor.

Iar mai apoi, să fie posibil ca, un așa „partid” să iasă pe primul loc în alegerile generale.

Și câte nu s-ar mai găsi în istoria noastră recentă.

Iar acum, de când cu scandalul „Colțescu – rasist”, iaca încă o nebunie ce se dovedește posibilă, sunt sigur, numai la noi.

Sar niște băieți simpatici, cu școlile făcute – sigur – la frecvență redusă, între două reprize de Liga Campionilor, un meci în „naționala” țării unde s-au născut și o etapă de campionat intern și îi scuipă în față unui arbitru – român de felul lui –  că este un ticălos rasist.

(Aici mă opresc un pic ca să mă-ntreb cum, cu ce abilități ori instrumente de măsură au stabilit alde Neymar, Mbappé și compania – toți, vorba aia, „români de viță veche” – că Sebastian Colțescu, vorbind românește – o limbă pe care, este cert, băieții aceia nu au avut-o în curiculă în nici unul din anii în care au lipsit de la ore, – s-ar fi  exprimat, musai, de o manieră care să-l califice ca fiind rasist?!

Cum au deosebit ei semnificația „rasistă” a unui cuvânt care putea însemna, în context, orice. Cum ar fi, de pildă, o invitație pe care „asistentul” Colțescu să i-o facă „centralului” Hațegan la un ceai negru. Pentru că acesta a fost cuvântul pronunțat de românul nostru).

„Ticălosul” fiind, atenție, un român de-al nostru. Un compatriot cu care ar trebui să împărțim și binele, și răul. Că e „al lui”, că e „al nostru”. Suntem de-un neam, suntem de-o glie.

Și despre asta este vorba în propoziție.

Oriunde în lume, atunci când cineva, oricine, este agresat de niște străini, se întâmplă ca cei de același neam cu cel atacat, să-i sară în ajutor. Să-l apere, cum ar veni.

Să demonstreze că cel lovit nu-i o biată frunză, lăsată în bătaia vântului, subiect de miștocăreală ori însultă joasă a orișicui. Să dea dovada unei solidarități izvorâtă din rădăcinile milenare ale neamului. O dovadă minimă de patriotism pe bune.

Altundeva, se poate. Nu și la noi.

La noi, s-a văzut: s-a dezlănțuit Apocalipsa.

O avalanșă de sudalme, de blesteme, de insulte „marcă înregistrată”, de vorbe grele ca niște ghiulele să te tragă dintr-una pe fundul gropii Marianelor Lovind orbește și cu o ură de neimaginat un om și așa amărât.

Un român, pus la stâlpul infamiei de niște flăcăi care, este limpede, n-au vrut altceva decât să-și acopere, chiar apelând la o josnicie, un coechipier infractor (la regulamentul jocului de fotbal, să fim înțeleși!) ajunge să fie bătut cu pietre – în ochii unei lumi întregi -, de compatrioții săi. Împins cu brutalitate doar-doar se îneacă într-un ocean de răutate supremă, în spumele unui  delir de „corectitudine politică”.

Toate dezlănțuite, culmea, de cei de-o mamă și de un tată cu el.

De ce ne mai mirăm atunci că – o știm acum – ciobănașul Mioriței a preferat… nunta în cer?!

Restul, o tăcere grea ca o lespede a uitării de sine.

Aici să fi ajuns?

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.