La început a fost Cuvântul.
Pe aripi de îngeri, a dat ocol Pamântului cufundat în adormire și, dintr-odată, s-a făcut lumină.
Au venit, apoi, niște gâze mici iar zborul lor a umplut pădurile și a acoperit câmpiile cu un zumzet vesel și plin de culori prelinse din lumină.
Și au mai venit și niște păsări. O mulțime de zbateri – avîntări de aripi împodobite cu pene muiate-n culorile prelinse din lumină iar Pămîntul s-a umplut de muzici venite din toate colțurile cerului.
Dar au mai fost și delfini, și păstrăvi, și somoni și câte alte soiuri de zburătoare spărgând oglinzi de ape-ntinse pe toata față Pământului răsfrânt – ce minune – în Cerul plin de muzicile păsărilor.
Și florile. Doamne, ce de petale luându-și, la răstimpuri bine socotite – ce taină plină de miresme?! – dansuri gingașe – o răbufnire efemeră către înaltul de unde a venit lumina și unde mai răsună și azi, Cuvântul.
Apoi, a apărut și omul. Deși i-a fost hărăzit să poată zbura, s-a împiedecat la primul hop, atât de mult și-a dorit să fie asemeni Creatorului său.
De atunci, cerul a devenit pentru el doar un ecran pe care-și proiectează visele. Ăst timp, de sus, ploile de primăvară-și zburătăcesc stropii răcoroși, spălându-ne obrajii plânși.
Să mai fie nădejde?
Să zbori! Ce încercare, Doamne, ce împlinire?!
Pe când zborul și pentru noi, Doamne?!
Silviu Rațiu,
Noiembrie, 2014
