Când văd o femeie frumoasă, apele mele interioare revin în matcă, se limpezesc, un susur abia auzit recheamă de departe pacea în lumina căreia aş putea construi poemul iubirii mele dintâi şi cea de pe urmă – oftă Poetul.
Pentru mine – zise Pictorul – alunecarea unei femei frumoase în lumina unui amurg odihnindu-şi ultimele sclipiri culese din izbucnirea fierbinte a amiezii, este dansul iniţiatic la capătul căruia albul, trecând prin curcubeu, redevine alb, dar cât de VIU?!
Când o văd pe mama copiilor mei, căutând să desluşească sensul scâncetelor lor, scăpate printre două picături de somn, e ca şi cum o putere de nestăpânit m-ar lua în palmă şi m-ar urca până la cer, să-mi simt creştetul mângâiat de Cel la care este, deopotrivă, binecuvântarea şi blestemul. Iar, mai apoi, coborât pe pământ, să mă întind şi să-i pot asculta inima, îngânând un cântec de leagăn în care să mă regăsesc iubit şi iubind fără teamă.
Silviu Raţiu
