Studiu de portret
N-am să pot răspunde niciodată la întrebarea: „De ce n-ai scris nimic, atâția ani, despre pictorul și omul minunat care a fost Francisc Baranyai?”
Pur și simplu n-am nici o explicație. Și cui ar trebui s-o dau. Poate mie însumi, celui care, de-atâtea ori, m-am agățat de tablourile lui ca de niște resurse tainice de energie, să le pot saluta de cum intram și să le întreb cum se mai simt și ce mănunchi de lumină au pregătit pentru acea zi să-mi povestească despre ele, dar mai ales despre el.
Pentru că acela câteva tablouri – fiecare cu o istorie proprie – îmi vorbeau și o făceau cu o elocință de care, la acea vreme, se puteau apropia doar minirecitalurile de gri-nobil ale unui alt „nebun” frumos al Aradului sfârșitului de veac. Pali Alaszu.
Nu știu dacă o pot numi instinct sau ce altceva, dar m-am atașat de la început atât de lucrările lui Feri cu sentimentul că împlinesc un dor, până atunci nespus, după frumosul rostit, pe cât de simplu, pe atât de debordant de sincer și, din această pricină, cuceritor. De fapt, nu mi-a fost greu: am descoperit în ele acel filon de neprețuit care deosebește artistul autentic orice alt mânuitor cu penelului și ce o mai fi prin preajma unui șevalet.
Feri – pentru istorie, Francisc Baranyai – a avut har. Și încă nu puțin. Creatorul s-a aflat, cred, într-o zi de grație atunci când a fost să-l lase să iasă în lume. Aș putea zice că mă și mir cum a putut duce cu el atâta har… În toate.
A fost sportiv de valoare – dacă îmi aduc aminte, chiar campion național la canotaj – un sport al eleganței, dar și al rezilienței dusă, la nevoie, până la sacrificiu –, a fost un împătimit al restaurărilor – ce har să mai ceri decât să readuci la viață lucruri altminteri condamnate uitării -, a fost un bărbat după care nu puteai să nu îți întorci privirea pe stradă – cu un profil încărcat de parfumul ultimilor trubaduri și cu un zâmbet care nu dispărea niciodată de pe fața lui mereu bronzată, arătându-se plină de vitalitate și de bună voie. Feri ar fi putut fi, sunt sigur, și un foarte bun cântăreț – o voce caldă de bariton, cu inflexiuni care ar fi smuls ropote de aplauze, mai ales în acele locuri din sală unde se cuibăreau, pe vremuri, adolescente visătoare.
Ei da, a fost și pescar… Nu știu ce performanțe o fi avut la prinsul cu undița, dar știu că a avut succese importante într-un gen de „pescuit” ce a completat, cu bune și cu mai puțin… bune, cartea lui de vizită de personaj monden. Ca să nu vorbim de faptul că, mulțumită acestei pasiuni multe din peisajele sale – remarcabile declarații de dragoste pentru natură, înfățișează împrejurimile Aradului, cu Mureșul în rol principal.
Feri și-a cultivat prezența în spațiul public fără efort, cu o naturalețe dezarmantă – pe vremea când l-am cunoscut, în anii ’70, îl puteai zări aproape zilnic făcându-și plimbarea pe Corso, împreună cu alți corifei arădeni ai artelor plastice. Plimbarea lor semăna cu un ritual: se întâlneau în fața Galeriei „Alfa” și o porneau cu pas domol, fie către Primărie, fie către Teatru. Discuțiile erau ingredientul obligatoriu, dar nu-mi pot închipui că se cantonau în cine știe ce profunzimi filozofice că prea des se opreau pentru reprize prelungite de râs zgomotos. Așa cum îi stă bine unui om de spirit, Feri a avut un simț al umorului care, nu de puține ori, lua forme destul de… înțepătoare, mai cu seamă când era vorba să comenteze fapte, întâmplări din micul univers în care se regăseau, cu prietenie și generozitate neobișnuită pentru vremurile acelea. Îmi aduc aminte de câteva vernisaje la Galeria „Alfa”, când, potrivit protocolului, își făceau apariția și diverși activiști de partid care țineau, neapărat, să-și etaleze veleitățile de mari cunoscători de artă și chiar de critici de artă. Grupul dominat de statura impozantă a lui Feri se posta într-un colț al încăperii, destul de departe ca să nu li se audă remarcile ironice și, mai ales, râsul abia stăpânit. Lider, desigur, Feri, cu verbul său inimitabil, plin de culoare și de acid… (Nu-i vorbă, nici ceilalți nu făceau figurație…).
Cum l-am văzut ca pictor pe Feri, ar putea fi subiectul unei alte încercări. Și, trebuie să mărturisesc cu regret, că am tot amânat să răspund invitațiilor sale insistente de a-i face o vizită la atelier. Îmi dau seama cât am pierdut, dar cu regretul nu-l pot aduce înapoi. Mi-a rămas doar bucuria pe care o trăiam de fiecare dată când îi vedeam lucrările prezentate cu prilejul unor evenimente organizate la „Alfa”, după un calendar riguros, în acel spațiu mult prea strâmt pentru ceea ce produceau valoros, și la acea vreme, artele plastice arădene. Saloane „tutelate” de autorități – trebuiau raportate „marile realizări în opera de culturalizare a maselor”… – expoziții „tematice” și rare, mult prea rare expoziții personale. Nu aș vrea să greșesc, dar mi se pare că Feri Baranyai a beneficiat mult prea puțin de posibilitatea de a-și prezenta creațiile. Din puținele informații la care am avut acces, am aflat că el a avut parte de o „personală” în 1984, în Arad, și de două apariții în Germania, în 1999. Cam atât. Să fim de acord, asta nu din pricină că nu ar fi avut ce prezenta, sunt sigur. Feri nu și-a neglijat niciodată obligația de suflet de a-și cultiva talentul, de a-și mărturisi crezul în frumosul năascut din jocul inefabil al luminii cu sine însuși. Semnificativ și trist este faptul că, de la plecarea sa, nu îmi amintesc să se fi găsit o „fereastră” pentru a se organiza o retrospectivă – măcar una – deși opera lui o merită cu prisosință. Toate astea în condițiile în care, la ora actuală, Aradul are două galerii situate pe Corso, iar în spațiul de expunere al Muzeului de Artă există facilități care să poată găzdui, fără efort, un astfel de eveniment omagial.
În privința operei sale, un lucru este sigur: nu am să mă aventurez nicicând într-o exegeză a moștenirii artistice pe care ne-a lăsat-o Francisc Baranyai. Mărturisesc cu strîngere de inimă și cu regret, cunosc mult prea puțin din ceea ce a creat harul său, am văzut prea puține lucrări de-ale lui și nu am nici instrumentele necesare pentru o analiză care să scoată în evidență lucruri inedite, cu adevărat de luat în seamă, dincolo de ceea ce s-a scris și publicat despre el.
Și totuși, poate că totuși…
Cum spuneam, am câteva lucrări – mult prea puține – semnate de Feri. Un portret al unei femei din Șicula, două peisaje și o natură statică plină cu flori (o comandă pe care „destinatarul” n-a mai dorit-o și pe care Feri mi-a dăruit-o ca mulțumire pentru efort…) și cam atât. Unele au o istorie ce ar merita spusă odată…
„Șiculanca” mi se pare, de departe, o lucrare remarcabilă. Feri a reușit să aștearnă pe carton – pe vremea aceea să pictezi pe pânză era destul de costisitor – o biografie a unei femei pe care s-ar putea să o fi întâlnit în peregrinările lui, cine să mai știe, important este că el a imortalizat tot ceea ce femeia aceea părea că ar fi putut și ar fi vrut să ne spună despre ea, despre locul de unde venea și despre mândria de a se prezenta oamenilor în straiul moștenit, probabil, de la mama ei. Acest portret mi-a adus aminte că Feri a fost elevul lui Corneliu Baba – fapt asumat fără nici un fel de emfază – lucrarea fiind o frumoasă reușită a modului în care el a știut să adapteze la propria sensibilitate, subtilitățile clarobscurului – domeniu în care a excelat maestrul Baba. Aș remarca faptul că Feri Baranyai și-a construit o cale a sa, chiar dacă nu s-a ferit niciodată să recunoască, cu o naturalețe dezarmantă, că n-a inventat el pictura. Ceea ce a definit stilul lui a fost felul în care a știut să modeleze într-un mod subtil o „biografie” a personajelor sale, cum a reușit să găsească soluții de a le defini, simplu, dar foarte convingător, personalitatea unica a fiecăruia. Apoi, ar fi de adăugat felul în care a reușit să creeze atmosfera de reculegere și interioritate a universului interior în care și-a așezat fiecare personaj, fiecare peisaj, fiecare natură statică. De aceea, îndrăznesc să afirm că Feri a reușit să-și făurească o „pecete” inconfundabilă, iar asta îl așează în galeria marilor maeștri ai picturii contemporane românești.
Ultima mea întâlnire cu Feri a fost într-o după amiază, pe aleile de pe faleza Mureșului. Era împreună cu soția. Am aflat că se deplasa doar pe bicicletă, dar nu pedala. Avea probleme grave de sănătate, el, atletul care a impresionat decenii la rând prin alura sa, prin ținuta elegantă. Nu mai putea merge, așa că alesese această formulă inedită: „Trebuie să mă mișc. Trebuie să ies, să mă vadă soarele și eu să mă pot bucura de el. Și-apoi, uite-te și tu, ce de femei frumoase, peste tot…”. Zâmbetul nu l-a părăsit nici o secundă. Chiar că ascundea umbre, tăceri stânjenite, o foarte greu acceptată stare de neputință…
„Mai pictezi?” – l-am întrebat.
„Vino să vezi. Că și așa îmi ești dator cu o vizită, de atâția ani…”.
Ne-am despărțit cu aceea că voi merge.
Și n-am mers. De ce? Nici nu știu.
Am stat și m-am tot gândit, de ce nu este numele lui Francisc Baranyai ca un artist determinant al timpului său? De ce nu-și găsește opera lui o recunoaștere pe deplin meritată?
Este clar, vina nu este a lui. Feri Baranyai a fost un model de demnitate, în care au avut loc smerenia, bonomia, dorul nestins al boemei și o doză solidă de stimă de sine. Nu mi-l pot închipui insinuând că ar merita…, că i s-ar cuveni… Nu-l văd apelând la tertipuri și șpiluri care să-i netezească drumul către un soclu pentru, de altminteri, o binemeritată statuie.
Și atunci, de ce ne-am mira că nici aici, în orașul său natal, numele lui nu se regăsește nici măcar într-un colțișor al spațiului public!? Un scuar, o alee? O stradă, Doamne ferește! Ei da, ar fi prea mare tevatura.
Așa fiind, să nu ne mirăm că, mergând pe stradă și întrebând, la întâmplare, niște trecători, vom primi un răspuns de genul: „Chiar așa, cine o fi fost și Francisc Baranyai?”
Ah, da, un pictor, colea…
Dar ce pictor!
Silviu RAȚIU
