– Mă trezesc uneori că nu mai știu ce să fac. Mă tot lovesc de dezamăgiri, promisiuni neținute sau chiar încălcate, vorbe grele aruncate, gesturi care dor. Apoi dau peste versetul ăsta: „Blestemat omul care se încrede în om” și mă întreb: nu cumva Biblia îmi spune să nu mă mai bazez pe nimeni?
– Nu, nu asta spune. Dar înțeleg de ce te-ai gândi așa. Când ești rănit, versetul devine o scuză perfectă pentru a te retrage. Dar textul nu condamnă încrederea, ci absolutizarea, dacă vrei, idolatrizarea ei.
– Totuși… cum să nu absolutizez? Când ai nevoie de cineva, ai nevoie și gata… În familie, la serviciu, cu prietenii. Viața e făcută din relații, iar relațiile presupun legături cu oameni – statornice, predictibile. Numai că, uite, oamenii – fie ei și creștini – te pot trăda, o știm.
– Nu te contrazic. Dar ascultă bine: Biblia nu spune „nu te încrede în oameni”, ci „nu-ți pune speranța ultimă în oameni, nu te încrede doar în ei”, iar asta e o diferență uriașă.
– Adică pot să mă încred… și nu prea?
– Nu. Poți să te încrezi sănătos, matur, realist. Ce nu ai voie să faci este să transformi un om în sprijinul tău exclusiv, final, în „izvorul” tău, în „rădăcina” ta. Asta e idolatrizare, nu e… încredere.
– Bine, dar cum îmi dau seama când trec linia?
– Atunci când aștepți de la oameni ceea ce doar Dumnezeu poate da: liniște, identitate, sens, siguranță, direcție dar mai ales, iertare. Când un om devine „totul” pentru tine, inevitabil vei ajunge un „tufiș în pustiu” – exact imaginea din Ieremia.
– Tufiș în pustiu… așa m-am simțit de multe ori. Uscat, fără resurse, dependent de ce fac alții.
– Asta e imaginea omului care se sprijină excesiv pe oameni. Dar există și cealaltă imagine: copacul lângă ape. Acolo rădăcinile sunt în Dumnezeu, iar oamenii sunt… daruri. Importanți, dar, atenție, nu indispensabili.
– Și atunci cum să trăiesc în viața de zi cu zi? Cum pot să mă bazez pe cineva fără să mă agăț de el, fără să devin… adictiv?
– Prin echilibru. Prin limite. Prin sinceritate. Prin discernământ. Prin a cere ajutor, dar numai cât știi că poate da un om.
– Deci nu trebuie să renunț la oameni?
– Nu. Trebuie să renunți doar la așteptarea ca „aproapele” să fie Dumnezeu. Când faci asta, relațiile devin mai libere, mai curate, mai adevărate. Nu mai sufoci pe nimeni și nu te mai sufoci nici pe tine; nu mai ai așteptări exaggerate și nici dezamăgiri dureroase.
– Cred că încep să înțeleg. Nu e o lecție despre izolare, ci despre libertate.
– Exact. Libertatea de a iubi fără să idolatrizezi, de a te baza pe oameni fără să te prăbușești când greșesc, de a avea rădăcini numai în Dumnezeu și ramuri – cât mai puternice, mai viguroase, înspre oameni.
5 pași mărunți
Oprire scurtă – Înainte de a cere ajutor cuiva, întreabă-te: „Îi cer sprijin sau îi cer salvare?”
Două situații reale – Scrie două momente recente în care ai așteptat prea mult de la oameni. Observă ce ai simțit și învață din greșeli.
Ancorare zilnică – Ia-ți două minute dimineața, pentru a-I spune Domnului: „Doamne, îți mulțumesc că Tu ești rădăcina mea iar oamenii alături de care trăiesc, sunt darurile Tale.”
O relație sănătoasă – Alege o persoană cu care să exersezi încrederea matură: claritate, limite, sinceritate.
Decizia de echilibru – Repetă în sinea ta: „Nu mă izolez, dar nici nu absolutizez. Mă încred în oameni, dar Dumnezeu este Domnul.”
Silviu RAȚIU
